luni, 13 septembrie 2010

Dragoste versus Iubire

Ştiu, e un subiect delicat despre care şi-au dat cu părerea cel puţin câteva mii de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute şi mai multe miliarde de anonimi.
Fie că este vorba de Shakespeare, Jung, Osho, matuşa  Viorica sau vecinul de la 3 care tocmai s-a certat cu nevastă-sa, mulţi dintre ei par a lăsa de înţeles, fiecare în modul lui, acelaşi aspect: dragostea şi iubirea nu-s deloc aceaşi lucru.

Acum două zile când discutam diverse chestiuni mai de suflet, într-un mediu potrivit şi anume la o masa într-un bar, din vorbă în vorbă o buna prietenă mă întreaba la un moment dat: "Şi tu eşti unu dintr-ăia care cred că dragostea durează numai caţiva ani?". I-am raspuns că da, în cel mai fericit caz aşa este, de obicei durează mult mai puţin.
Cu toate că tonul era de glumă şi toţi am zâmbit, am sesizat o uşoară urmă de dezamăgire pe faţa ei.

Ce nu am mai apucat să-i spun însa este că deşi dragostea este scurtă, iubirea, atunci când reuşeşti s-o simţi în suflet, chiar dacă asociată numai câtorva aspecte, este ceva ce nu te mai părăseşte niciodată. Este ceva ce nu ai să uiti cât trăieşti pentru că nu are nici început nici sfârşit ci este esenţa noastră cea mai profundă.

Dragostea este chimie la nivel fizic sau energetic, este ceva legat de ceea ce credem că suntem. Iubirea este chiar ceea ce suntem. Dragostea este formă, iubirea este fond. Dragostea e muzica, iubirea este liniştea în care muzica apare şi care ii dă voie să existe.
Dragostea ca şi muzica, oricât ar fi de frumoasă, începe şi se termină - nu are cum fi altfel, iubirea însa este ca liniştea - eternă.

Oamenii caută dragostea uneori toata viaţa, apoi când o întâlnesc o compara cu cele experimentate anterior. Mulţi vor spune că niciodată nu mai poţi fi îndrăgostit ca prima dată şi poate este adevărat. Puţini însă sunt conştienţi de iubire, de ceea ce ar putea rămâne atunci când dragostea se stinge. Cuplurile care nu devin conştiente de ea de cele mai multe ori se destramă sau dacă rămân împreuna îşi fac viaţa un chin.

Ce este totuşi iubirea? Aş spune că este în primul rând acceptare. Este spaţiu. Mai bine zis este spaţiul pe care îl oferi şi acceptarea pe care o ai faţă de ceva sau cineva întocmai aşa cum este. În esenţă faţă de orice începând cu tine însuţi. Nu poţi simţi iubire pentru nimic altceva dacă nu o simţi pentru tine însuţi. Sau dacă o simţi e ceva sporadic şi se întâmplă când ceva de o frumuseţe sau inocenţă nealterată îţi atrage atenţia aducându-ţi aminte de ceea ce eşti tu de fapt, ceva faţă de care nu poţi manifesta nici un fel prejudecăţi: un peisaj care te face sa amuţesti sau frumuseţea copiilor sau animalelor atunci cand sunt mici. Despre iubire este oarecum impropriu să spui ca poate fi mai mare sau mai mică, ea doar este. Ca şi intensitate probabil nu poţi iubi mai putin sau mai mult ci doar poti fi conştient de ea mai puţin sau mai mult.

Unde este ascunsa iubirea şi cum o putem găsi?
Aici vechiul proverb "Nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor" este cel mai potrivit pentru că iubirea este peste tot în jurul nostru. Universul în manifestearea lui este un exemplu de iubire. Spaţiul însuşi, infinit şi etern oferă posibilitatea la tot ceea ce este de a exista. Nu se întreabă daca este bine sau rău, nu judecă ceea ce există în interiorul lui ci doar oferă o şansă existenţei.
Soarele oferă în jurul lui o imensă cantitate de energie de care beneficiază fiecare planetă şi fiecare formă de viaţă fără să ceară nimic în schimb.
Planeta mamă, Pamântul acceptă fiecare vieţuitoare să trăiască pe suprafaţa ei, inclusiv pe noi oamenii deşi dacă ar fi să judecăm respectul pe care il avem pentru ea, poate pe mulţi n-ar trebui să-i mai ţină. Toate acestea sunt manifestări de iubire pe mai multe nivele şi putem continua la infinit. Totul se schimbă în mod continuu, forme apar şi dispar, tot ceea ce există se află într-un permanent dans al iubirii. De fapt tot ceea ce este pare să accepte tot ceea ce este cu excepţia oamenilor. Ei nu se pot accepta nici pe ei înşişi. Cum ar putea iubi cu adevărat pe altcineva sau altceva?

Şi totuşi...
Îmi aduc aminte de un motto al Cenaclului Flacara, sursă de ironie la acea vreme, care suna cam aşa: "Şi totuşi iubirea...".
Acum, privind dintr-un punct de vedere mult diferit faţă de atunci, aş spune că este o exprimare foarte profundă. Poate mai profundă decât s-a intenţionat.

Ironic este faptul că practic nu trebuie să facem nimic pentru a găsi iubirea. Ea este deja aici, ne înconjoară, este în interiorul nostru. Trebuie doar s-o lăsăm să iasă la suprafaţă. Să renunţăm la tiparele mentale care ne împiedică să oferim spaţiu şi acceptare. Să acceptăm totul aşa cum este acum şi să nu ne mai dorim să fie aşa cum credem noi că ar trebui sa fie. Abia din acel punct putem lua decizii înţelepte.
Da, e chiar atât de simplu.
Nu este neapărat şi uşor dar este atât de simplu.

Consider potrivit să închei cu un citat frumos din înţelepciunea marilor maeştri:

"În momentul în care înţelegeţi ce este iubirea, în clipa în care experimentaţi iubirea, deveniţi iubirea însăşi. Atunci în voi nu mai există nici dorinţa de a fi iubiţi, nici dorinţa de a iubi; faptul de a iubi va deveni felul vostru firesc de a fi, la fel de natural ca şi respiraţia. Nu puteţi face nimic altceva; veţi fi - pur şi simplu - plini de iubire. Dacă iubirea voastră nu va gasi ecou, nu vă veţi simţi răniţi. Motivul este următorul: numai persoana care a devenit ea însăşi iubirea, poate iubi. Puteţi dărui numai ceea ce aveţi deja." 
- OSHO -