Neant, Infinit, Abis, fără margini sau hotare,
Un Gol plin, un Vid constant, fără puncte mişcătoare,
Fără timp, fără savoare, fără formă sau culoare.
Doar o mare de tăcere, un ocean de nemișcare,
Palide cuvinte date Sacrului Nemanifest,
Pentru-a exprima în termeni accesibili celor care
Au deschidere spre cele ce transcend ce e lumesc.
Ce nume-ar putea sa aibă Infinitul Nenăscut,
Care este și nu este, neputând fi cunoscut?
Ce mărime sau durată poate fi în Absolut,
Care-i, prin natura sa, fără sfarșit sau început?
Ce vârstă sau dimensiune poate cuprinde un gând?
Ce limite pot concepe mințile care-ntrebând,
Vor să prindă Necuprinsul, neștiind c-apoi pe Cale,
Timpul și Eternitatea sunt creații ale Sale?
Nume n-ar putea să aibă, căci asta ar însemna,
Că ar fi ceva mai mare, care nume să Îi dea.
Nici lățime sau lungime, nici nivel, nici vârstă n-are,
Că nu-i altceva mai mare, să poată să Îl măsoare.
Spirit pur, complet în sine, ce-I înainte de toate.
Ne-nțelept este acela care va crede că poate,
Să încerce să-nțeleagă, dacă vede mai ales,
Că-nțelegerea-i mai mică decât ce e de-nțeles.
Din această nemișcare, într-un mod misterios,
Se ivește un principiu, denumit apoi Logos.
Acel AUM primordial, primul suflu de ființare,
Potențial neexprimat, ce-a pus Totul în mișcare.
"La-nceput a fost Cuvântul", ne spune-o veche scriptură,
O vibrație totală, fără margini și structură,
Fond Sublim ce înglobează forță, viață, energie,
Care S-a privit pe Sine, ca fiind Esență Vie.
În mișcarea-I creatoare, primul Gând care emană
Este pântecele cosmic, e principiul Tată-Mamă,
Gând premergător a toate și din care toate vin,
Tot biunitar ce este masculin si feminin.
Având aceeași lumină, a Celui ce L-a creat,
Și Cunoașterea și Gândul și Puterea ce I-a dat,
E reflexia fidelă a Spiritului etern,
Origine și esență a principiului matern.
Această poveste veche, care rând cu rând se face,
E greu de-așternut pe foaie, când cuvintele-s sărace,
Ele neputând descrie, decât în moduri stângace,
Nașterea Primordială, din Acela care tace.
* * *
Dintr-o dată răsări o scânteie lucitoare,
Fără vreun avertisment sau fază pregătitoare!
O primă manifestare, prima undă creatoare,
Era unica mișcare, dar încă nelucrătoare..
Această pură scânteie, vie dar neștiutoare,
Nu avea niciun reper, de loc sau poziționare,
Dimensiune sau durată, de sens sau orientare,
Nefiind alta la fel și nici asemănătoare.
Având doar abilitatea purei sale conștiențe,
Singura capacitate a acestei vii prezențe
E autocontemplarea propriei ei existențe,
Miracolul și enigma infinitei ei esențe.
Nu se știe câtă vreme a trecut în acea stare,
Poate o eternitate, poate-o clipă de visare,
Până când alta la fel s-a ivit din nemișcare,
Fiind probabil trezită de surata sa mai mare.
Apoi trei, apoi o mie, într-un număr tot mai mare,
Semințe de perfecțiune licărind în nemișcare,
Inundând Necunoscutul cu o mare de lumină,
Pregătind încet terenul valului ce va să vină.
Aceste scântei divine au atins punctul în care,
Ele interacționează, creând, spațiu, timp, mișcare,
Toate împreună fiind o suflare creatoare,
Ce a făcut universuri, galaxii, pamânt și soare.
Acest suflu luminos, pornit din spiritul Tată
Și crescut de Sfânta Mamă, în al Ei pântec divin,
Este Fiul Creator, moștenind puterea dată,
De-a manifesta lumina în eonii care vin.
Tot ce este, tot ce mișcă, tot ce-a fost sau ce va fi
E creat prin Fiu, de Tată, cu ghidarea Duhului.
Tatăl - viața nesfârșită, Duhul - însuflețitor,
Fiul - mintea creatoare, totul e isprava lor.
* * *
Inițial a fost creat un tipar de perfecțiune,
Un univers minunat, echilibru în acțiune,
Oglindind chiar strălucirea Inefabilului pur,
O reflexie divină fără pată sau cusur.
Această ordine sacră, într-un univers perfect,
Nu a fost din start creată să permită vreun defect,
Locuită-n întregime doar de ființe de lumină,
Își merită titlul de Manifestare Divină.
În această-mpărăție, unde totu-i cunoscut,
Unde însuși viitorul oglindește ce-i trecut,
Aici Slava și Iubirea se manifestă intens,
Și-a dori mai mult de-atâta e un lucru fără sens.
Orice este perfect însă, funcționează după legi,
Care scot în evidență ce e-nțelept să alegi,
Făcând orice element, existând în acea stare,
Incapabil de greșeală, de eroare sau ratare.
În acea ordine-naltă, acel tărâm ca de vis,
Oricum ar fi denumit, fie Rai sau Paradis,
Ființele au fost create în imagine divină,
Având liberul arbitru si fiind pline de lumină.
Dar au fost spirite care, cu dorință arzătoare,
Pentru că erau perfecte, pure și nemuritoare,
Au vrut alte experiențe, pe tărâmuri de visare,
Unde au putut să-ncerce stări cu mult inferioare.
Și au fost astfel create lumile exterioare,
Cu vibrație mai joasă și cu elemente care,
Puteau oferi veșminte cu capacități bizare,
Generând mii de senzații și impresii trecătoare.
Ele-au coborât în planuri, din ce în ce tot mai dense,
Au creat mai multe corpuri și experiențe intense
Și au populat niveluri tot mai joase și mai lente,
Tot mai mult limitative, însă cu riscuri latente...
Căci vai, visul le cuprinde și ele cad în uitare,
Amintirile de-acasă sunt din ce în ce mai rare,
Perfecțiunea și lumina devin sclipiri trecătoare,
Mii de ani și vieți la rând rămânând în Separare.
Au muncit ca să obțină vagi momente de plăcere,
Neștiind că-s împletite cu momente de durere
Și sub tirania minții, s-au zbătut fără să știe,
Că prin a lor ignoranță, s-au scufundat în robie.
Aceste spirite care în materie-au descins,
Gustă din imperfecțiunea unui plan ce pare stins,
Căci materia-i greoaie, e lumină-ncetinită,
Prinsă în capcana Formei și-n structura ei finită.
Uitarea și ignoranța au lasat loc sa apară,
Unui Sine Fals ce-aduce o perspectivă amară,
Caci e asociat cu corpul, vulnerabil, muritor,
Emanație a minții, crezută ulterior.
Corpul, instrument magnific, a ajuns astfel să-nsemne,
Temnița cea mai dorită a unei idei nedemne,
Ce-a distorsionat eternul și infinitul "Eu sunt",
Amăgindu-l să se creadă un chip facut din pământ.
Si cu timpul se dezvoltă perspectiva eronată,
Luând proporții colosale, fără a fi chestionată,
Ajungând chiar să subjuge și s-acopere de vină,
Ce a fost și este încă, pură scânteie divină.
Și trecut-au mii de veacuri, cufundate-n adormire,
Sub diverse chipuri ce dau iluzii de fericire
Și visează că se luptă și se zbat pentru trezire,
Inclusiv în astă formă, denumită omenire.
* * *
Ce te zbați tu pamântene, unde ai vrea să ajungi?
Cât de multe lucruri oare, vrei să faci sau sa apuci?
Câte vieți vei mai petrece căutându-ți fericirea,
Într-un șir de vise sumbre, ce-ți acoperă privirea?
Ce este această lume, decât un vis fumegând,
Țesătură de iluzii, împletită gând cu gând,
Iar tu prizonier legat și de mâini și de picioare,
Cu un lanț creat de tine, din idei fără valoare?
Unde îți închipui oare că vei găsi împlinire,
Dacă tu doar câteodată ești capabil de iubire?
Iar Iubirea însăși este Voia care te-a creat
Și n-ai cum primi mai multă decât ai avea de dat.
Cum să crezi idei nebune, că Tatăl te-a izgonit,
Tânguindu-te cu jale că ești aspru pedepsit,
Când tu ești deja acasă și poți confirma direct,
Că n-ai fost uitat vreodată și că ești deja perfect?
Tot ce este incapabil în lume să strălucească
Este denumit păcat, slăbiciunea omenească.
Tot ce tu numești virtute sau calitate lumească,
Nu vine din om ci vine din Scânteia ta cerească.
Cea ce s-a uitat pe sine, dând putere-acestei lumi,
Să o țină cufundată în prăpăstii și genuni,
Poate cu a sa privire să spulbere acest fum,
Cum lumina dimineții spulberă visul nocturn.
De te-ntrebi de ce-al tău Tată te-a lasat ca să visezi,
Și nu ți-a distrus iluzii, când nu ai putut să vezi,
Amintește-ți de-orice lucru ce cândva l-ai obținut
Și pe care îl vei pierde, ca și cum nu l-ai avut.
Pentru ca în a Sa milă față de fiul uituc,
Nu-i permite să păstreze, căci lucrurile se duc
Și după destulă vreme de trudă în efemer,
El își va întoarce ochii de la iluzii, la Cer.
Așadar, a fost nevoie de mult timp și degradare,
Să bâjbâi în întuneric, să rămâi în disperare,
Pentru a-ți clădi voința, tot acest amar de vieți...
Când esti curios, doar afli, cand ești disperat, înveți.
* * *
Frate drag, vreau să-nțelegi, c-ai fost mereu ajutat,
Au venit soli de trezire, care au tot repetat,
Că tu ești din altă lume, una plină de lumină,
Denumită deseori Împărăția Divină.
Că tu ești deja acolo și de-acolo tu visezi
Și cauți eliberare și într-una ceri dovezi,
De putere, de iubire, bunătate și iertare,
Dar le ai deja pe toate, putând da celui ce n-are.
Krishna, Moise, Isus, Buddha, Mahomed și-alți înțelepți,
Reprezintă doar o parte dintre toți acei profeți,
Care au venit s-aducă vestea bună de Acasă,
Fiind deja eliberați din această ceață deasă.
Ei au înțeles, se pare, că nu e vreun rău nativ,
Ci a fost creat de noi, individual sau colectiv,
Născut din a noastră frică și din lipsă de iertare,
Și apoi dat mai departe, la ale noastre vlăstare.
Nu-i cunoașterea în sine păcatul primordial
Și nici a gusta din fructul planului experențial.
Singurul păcat posibil, al inocenței pierdute,
Transformă reîntregirea în cea mai mare virtute.
Prin urmare, scopul ultim e întoarcerea Acasă.
Un val de conștientizare, peste orice neam sau rasă,
Care să ne-arate simplu cum să ne privim corect,
Și să ne vedem cu toții, fără pată sau defect.
A privi corect înseamnă a privi prin imperfect,
Dintr-un spațiu de iubire, iară nu din intelect,
Spațiu total ignorat de o minte agitată,
Atunci când chiar însăși mintea ar trebui ignorată.
Ale minții emanații, ce ne definesc constant,
Fac din viața noastr-o luptă sau chiar un circ ambulant,
Dar Divinul nu se luptă, nu se zbate, nici nu-L doare,
Astea fiind doar elemente ale stării de visare.
Această obișnuință, de a da minții crezare,
Antrenată vieți la rând, permanent, fără-ncetare,
Face dificil efortul de-a ne detașa de gânduri
Și de a rămâne limpezi, ca o foaie fără rânduri,
Care să fie rescrisă, cu litere mari și rare,
De acea Inteligență, ce pune tot în mișcare,
Iar scrierea rezultată să fie-o poveste vie,
Fără scop și fără lauri, fără frici sau nebunie.
Orice plăsmuire a minții, o putem lăsa să fie,
Ca un nor pe cer albastru, ca o pată pe hârtie,
Pentru că noi dăm putere și avânt unei idei,
Fie bună sau nebună, cu sau fără un temei.
* * *
Frate drag sau soră dragă, te rog să-ți aduci aminte,
Că încă mai ai în tine acel loc fără cuvinte,
Fără gânduri și emoții, fără frici și fără formă,
Iar autoobservarea, în tăcere, te transformă.
Atunci poti vedea esența care-ai fost întotdeauna
Și dai jos haină cu haină, până nu mai e niciuna
Și astfel devine clară si evidentă minciuna,
Pe care-ai perpetuat-o și ai crezut-o întruna,
Că esti doar un corp, o minte și o sumă de emoții,
Și-ai fost năpădit de temeri, de grijă, de frica morții,
Dar când te uiți înăuntru și te vezi nelimitat,
Realizezi că-n acel spațiu tot poate fi observat.
Rămânând în tine însuți, perspectiva ta se schimbă,
Iar prin fața ta, prin tine, multe senzații se plimbă,
Care, una cate una, din nemișcare se nasc,
Apoi dispărând în pacea aceluiași spațiu vast.
A spune că-i plin de pace nu-i chiar un concept valabil,
Când pacea-i doar o aroma izvorând din Inefabil,
De unde spațiul și timpul și materia se torc,
Din care totul apare și unde toate se-ntorc.
Intri astfel în contact chiar cu Sursa existenței
Și esti profund ancorat în puritatea prezenței
Și tăcerii ființei tale, ce transcende orice gând,
Conteplând realitatea și misterul lui "Eu Sunt".
Cufundat în nemișcarea pentru care nu-s cuvinte,
Rămâne o claritate care-i dincolo de minte,
Iar acel care contemplă nu e doar un om, ca restul,
E înainte de toate, una cu Nemanifestul.
Când cunoașterea aceasta îți atinge inima,
Să te supui gândurilor, tu nu vei mai accepta,
Ci le vei lasa deoparte, fără a le ignora,
Observând cum tot ce vine nu e creația ta.
Vezi ca toate deja sunt, împrejur, schimbându-și forma
Și tu ești martorul ultim, îmbrăcat în uniforma
Acestor lumi materiale, cu-a lor iluzii deșarte.
Toate însă sunt în tine, așa cum tu ești în toate.
Într-o liniște deplină, tu contempli existența,
Nici dezaprobând păcatul și nici apreciind esența,
Detașat fiind de toate, de durere sau plăcere,
Căci Iubirea fără margini nu separă, nici nu cere.
Ea transformă și înalță oricare suflet sau minte,
Într-un dans tăcut ce face, fără idei sau cuvinte,
Să tresalte inimi care sunt pregătite de zbor,
De la tot ce-i cunoscut, spre misterul ființei lor.
* * *
Cel ce-i pe calea trezirii, domolindu-și a sa voie,
Va alege să nu spună mai mult decât e nevoie,
Găsind solitudinea sa, ca fiind cea mai ușoară,
Pentru liniștirea minții de a gândului povară.
De ești pe această cale, vei dori să fii atent,
Să ai mereu în vedere, ca în oricare moment,
Să fii ancorat în Sine, liniștit și conștient,
Detașat de jocul minții și de-al său discurs dement.
Vei vedea cum dansul formei își continuă parcursul,
Variind între extreme sau chiar brusc schimbându-și cursul,
Toate interacționând cu tot ce apare-n cale,
Neavând un scop final sau vreun plan de dezvoltare.
Dar Creația întreagă pare să fie pătrunsă,
De freamătul transformării și de-o bucurie-ascunsă,
Ce oferă fiecărui element al existenței,
Motivație internă și plăcerea experienței.
Rămânând în spațiul tainic și calm al prezenței tale,
Ferm, focalizat, statornic, neabătut de la cale,
Făr-a vrea a înțelege, a simți sau evolua,
Sursa ți se revelează și rămâi conștient în ea.
Și se-ntâmplă înțelegeri, simțăminte, evoluții,
Însă toate sunt în tine și nu mai cauți soluții,
La probleme-nchipuite sau la dorințe deșarte,
Dezvoltate de o minte care se teme de moarte.
Poți vedea cum însăși moartea este și ea o fantomă,
Căci nu-i un sfârșit în sine, ci dezbracare de Formă.
E o trecere-ntr-o lume mai înaltă, mai subtilă,
Un proces sacru și unic, iar nu un motiv de milă.
Din esența sursei înseși, ești ghidat subtil prin viață,
Detașat le faci pe toate, far-a vrea să ieși în față,
Vei simți cum trec prin tine idei, emoții sau gânduri,
Care nu mai au putere să te-atragă în adâncuri,
Pentru că Sinele veșnic în secret te-a transformat,
Ce-a fost fals sau iluzoriu în tăcere-a dizolvat,
Iar cele lumești și grele nu mai au la ce s-adere,
Cand tu nu te mai visezi parte-a lumii efemere.
Cuprins de înțelepciune, vei putea ține discursuri,
Cuvântând acelor oameni, care caută răspunsuri,
Însă binecuvântarea, ce o poți aduce-n lume,
E însăși tăcerea sacră a Celui fără de nume.
Căci cuvântu-i vulnerabil, prinde rădăcini mai greu
Și nu garantează nimeni că e înțeles mereu,
Însă prezența tăcută, cu a ei pace deplină,
Este hrană pentru suflet, ea susține și alină.
Vorbele n-au greutate, nu trezesc și nu transformă,
Dacă cel ce le rostește nu e detașat de formă,
Sau dacă cel ce le-aude nu e deja pregătit,
Să primească îndrumare de la cel ce a vorbit.
* * *
Toți sunteti pe-această cale, de întoarcere Acasă,
Conștient sau inconștient, iar Divinul nu vă lasă,
Să vă pierdeți în iluzii, să visați la infinit,
Căci trezirea e aproape, e de-ajuns cât ați dormit.
Identificați cu corpul, sunteți mici și vulnerabili,
Identificați cu mintea - limitați și incapabili,
Afectați fiind de emoții, nu puteți trăi în tihnă,
Stăpâniți fiind de dorințe, tot mai greu găsiți odihnă.
De vrei să-nțelegi capcana și să te privești onest,
Te uiți atent înauntru și faci doar un simplu test.
Îți privești mai întâi corpul și-ai să vezi că nu-i conștient,
Doar răspunde la comenzi, imediat și eficient.
Mai departe privești mintea și mulțimea sa de gânduri
Și-ai să vezi că-s doar idei, așezate-n multe rânduri,
Însă ele n-au valoare, de nu-s luate-n serios,
Numai noi decidem dacă ne sunt sau nu de folos.
Continuându-ți observarea, tu vei căpăta finețe,
În a vedea amăgirea și-ale ei multiple fețe,
Poți vedea cum tot procesul, de-a percepe și simți,
Se desfășoară în tine, împreună cu A FI.
Nemișcarea ființei tale este fondul conștient,
În care lumea se mișcă, într-un dans intermitent,
Întrerupt de vălul tainic al perioadei de somn,
Când conștiinta existenței se dizolvă-n orice om.
Dar mai ești tu un om, oare, atunci când rămâi tăcut,
Observând cum însuși omul e un punct în Absolut,
Sau când vezi că-ntreaga lume e o supă de senzații,
Care dispare cu totul în somn sau în meditații?
Vezi că-ntregul vis al formei începe doar cu un gând,
Și tot gând e orice lucru pe care-l privești, crezând
Că-i real, solid sau fizic, dar asta-i doar aparență,
Pe care un gand o are, în funcție de frecvență.
Gândul initial ce spune, în tăcere, că "Eu sunt!"
Stă la baza existenței și-a tot ce vezi pe pământ,
Sau în cer sau în abisuri, în orice-ai putea concepe,
Căci orice se manifestă, cu acest prim gând începe.
Iar Acel care gândeste, creând acest Univers,
Este o prezență vie, dirijând al lumii mers,
Ce-a creat dualitate, opoziții și progres,
Ceva care să-nțeleagă și ceva de înțeles.
Și, la fel, tu îți creezi ne-ncetat propria lume,
Pornind cu același gând, ce lasă loc de acțiune,
Pentru că "Eu sunt" nu poate să rămână doar așa,
Căci el e atras magnetic spre acel "Eu sunt ceva".
Dar tu, făcând cale-ntoarsă, de la lume catre Casă,
Vei rămane în "Eu sunt", iară pe restul le lasă,
Să se-ntâmple-n legea firii, făr-a fi preocupat,
Despre cum se desfașoară sau de cum s-au întâmplat.
Rămânând în contemplarea primului gând perceptibil,
Nu rămâi disfuncțional, căci încă este posibil,
Să mai funcționezi în lume și să răspunzi la cerințe,
Fără să te identifici cu tot felul de tendințe.
Tot ce e fals se dizolvă, dacă faci un legamânt,
Să folosești des unealta numită discernământ,
Iar prin practică intensă vei ajunge-n acel ceas,
Când Eternul Însuși face al eliberării pas.
Binecuvântat e-acela ce transcende orice lume,
Ancorat în cel Etern, fără griji și fără nume,
Căci a renunțat la gânduri, la visare și la "Eu",
Știind ca n-a fost vreodată separat de Dumnezeu.
