 |
O scânteie de conştiință,
într-un colț de Univers,
doar un pic mai licărește,
într-un corp greoi și dens.
S-a pierdut în noaptea minții,
a durerii și-a uitării.
A uitat de mult timp gustul
împlinirii și-mpăcării.
Rătăcind printre iluzii
și prin ceața cea mai deasă,
a ajuns, pe întuneric,
și grotei să-i spună casă.
Istovită și-amărâtă,
e aproape, cât pe ce,
după vieți de suferință,
să se-ntrebe cine e.
Dar răspunsul, deși simplu,
nu e ușor de văzut,
când singurele repere,
sunt aduse din trecut.
Iar dacă acum speranța
pare-un ultim ajutor,
nici aceasta nu e cheia,
căci se duce-n viitor.
Ce mai ai atunci, Scânteie?
Când acestea-s ca un fum,
singurul care ramâne
este eternul Acum.
Dar acesta nu e totul,
căci poate fi perceput,
asadar tu esti acolo,
precedând orice-nceput.
Atunci când laşi la o parte
tot din ce poți observa,
singura care ramane
este însăşi ființa ta.
Aceasta este intrarea
în Casa ce-o cautai.
Casa ta este dincolo
de lume, de iad sau rai.
Aici ai un veșnic Tată,
ce te-așteaptă cu răbdare.
El ține mereu aprinsă
candela Inimii tale.