Despre singurătate

"When everything has left you, you are alone
When you have left everything behind, there's solitude"

"Când toate te-au părăsit, ești singur

Când ai lăsat totul în urmă, este solitudine"

Aceste versuri auzite pe un DVD cu muzică mi-au readus în minte o temă mai veche, și anume noțiunea de singurătate, sentiment pe care fiecare dintre noi îl resimte, poate chiar în cele mai populate medii, în familie sau, mai mult, lânga persoana iubită.

Vechi texte spirituale și maeștri contemporani transmit în diferite forme ideea că singurătatea resimțită de om este urmarea uitării faptului că noi suntem una cu Universul, cu tot ceea ce este.

Omul a venit să experimenteze această formă la nivel personal, nimeni nu poate trăi experiențele celuilalt... însă acesta a uitat că aparține unei inteligențe mult mai vaste, vieții înseși.

Uitarea apartenenței sale a intervenit, se pare, odată cu dezvoltarea mentală și apariția gândirii. Mintea, un instrument minunat dealtfel, nu este capabilă să simtă apartenența noastră față de Univers, de mama natură. Ea privește totul separat, nu se poate simți parte integrantă din tot ce este și ajunge inclusiv până la a ne determina să ne percepem separat pe noi înșine. Limbajul, fiind un produs al minții, scoate foarte bine în evidență acest lucru. Să luăm expresia: "Eu mă gândesc la mine însumi". Observăm aici o separare între "Eu" - cel care se gândește, ca subiect, și "mine însumi" - cel la care mă gândesc, ca obiect. Cum ar putea exista vreodată o separare între "Eu" și "Mine însumi"?

Pe fondul uitării naturii noastre adevărate, această separare tipică funcționării minții a transformat experimentarea la nivel personal a acestei forme într-un profund sentiment de singurătate, de lipsă de apartenență. Astfel relațiile sociale au ajuns să fie transformate într-o căutare, uneori disperată, de senzații care să eclipseze acest sentiment. Nevoia de a ne simți iubiți, apreciați, de a ști că este cineva acolo pentru noi, sunt simptome ale acestui fapt. Din păcate, chiar și atunci când aceste dorințe se îndeplinesc, senzația de lipsa de singurătate nu durează mult. Cum ar putea ceva trecător să acopere o nevoie profundă și continuă?

Vorbeam cu o fosta prietenă, cu care am fost împreuna 3-4 ani, despre sentimentul de singurătate și mi-am amintit, cu toate că ei nu i-am spus niciodată, de multe momente când, cu toate că eram împreună, mă simțeam atât de singur și, mai mult, mă simțeam mizerabil că simțeam asta. La început a fost frumos, ca orice început, dar după o vreme lucrurile s-au schimbat. La acea vreme nu întelegeam de ce. Și am simțit de multe ori că și ea se simțea la fel. Cu toate că discutam despre multe, nu am fost capabil să deschid acest subiect tocmai pentru că nu îl întelegeam și poate că am îndreptat în mod nejustificat spre ea un sentiment de vinovăție pentru asta. De ce ar fi fost altcineva responsabil pentru singurătatea mea?

Un alt prieten îmi spunea zilele trecute că de câte ori își petrece sărbătorile singur (fără parteneră) nu simte că ar fi sărbători.

La nivel din ce în ce mai mare, oamenii crează familii, grupuri, cluburi, societăți, etc. Se spune că omul este un animal social, însă câte din evenimentele sociale pe care le crează și la care participă nu sunt generate de evitarea sentimentului de singurătate? Câți oameni pot spune că nu li s-a întâmplat să se simtă singuri în familia lor, în grupul lor, șamd? Îndrăznesc să spun că numai cei care nu recunosc. Probabil mulți oameni fac eforturi mari pentru a nu resimți acest aspect și trăiesc cu senzația că nu e așa. Mai devreme sau mai târziu oricum se va întâmpla pentru că nu aceasta este calea autentică de a te lepăda de singurătate.

Întorcându-mă la înțelepciunea textelor spirituale, constat că toate susțin faptul că recunoașterea noastră ca fiind elemente inseparabile vieții, a tot ceea ce este, reprezintă singura noastră cale reală de a realiza că nu suntem singuri. Viața ne-a creat, viața ne susține și, dintr-un anumit punct de vedere, tot ceea ce există este aici pentru noi. În momentul când realizăm asta vom continua să experimentăm această viață la nivel personal (solitudinea ca și condiție inerentă acestei forme), dar nu ne vom mai simți niciodată singuri. Implicit asta va avea ca urmare relaxarea tuturor relațiilor și conceptelor sociale actuale. Nu vom mai avea nevoie de cineva ca să fim fericiți ci ne vom bucura de prezența celorlalți când se întâmplă și cum se întâmplă și îi vom aprecia pe ceilalți așa cum sunt. Relațiile personale se vor ridica foarte probabil la un alt nivel, întrucât nu vom căuta să fim cu cineva din dorința de a nu mai fi singuri, încărcându-l pe celălalt cu speranțele noastre, ci ne vom bucura de prezența lui într-un mod necondiționat. Nu va mai exista o condiție exterioară nouă care să ne facă fericiți. Se spune că adevarata iubire înseamnă să apreciezi pe cineva sau ceva pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce vrei tu să fie. Aș mai adăuga, ca și condiție esențială, că trebuie să începem cu noi. Am putea începe să ne apreciem pe noi înșine pentru ceea ce suntem și să încetăm a mai încerca să devenim așa cum ne imaginăm ca suntem.

Până la deplina realizare de sine putem face pași mici si anume să începem cu mici picături de conștientizare. Putem cel puțin să observăm în noi înșine sentimentul de singurătate si să-l acceptăm așa cum este, în loc să încercăm sa fugim de el aruncându-ne în relații și conjuncturi nesănătoase din care toată lumea are de suferit. Odată adusă lumina conștiinței asupra lui, acesta își va reduce intensitatea sau, cel puțin, nu va mai fi capabil să ne influențeze deciziile. Astfel, cunoscându-ne pe noi înșine, vom putea face alegeri într-un mod mai conștient.

Întrucât unele expresii au valoarea a sute de cuvinte, închei cu un citat din scrierile lui Osho:

"Cunoașterea de sine este singura virtute.

Ignoranța de sine este singurul păcat."

A fi conștient

Ieri schimbam câteva vorbe cu un prieten, legat de comportamentul compulsiv al oamenilor, de a rula niște programe automate de credințe și convingeri înrădăcinate de-a lungul timpului, și, în mod ironic, multe dintre acestea nici măcar nu sunt bazate pe experiența proprie.

Preocuperile prietenului în cauză nefiind direcționate încă predilect spre teme spirituale, am avut un impuls să încep să-i spun ceea ce cred eu referitor la starea de conștiență respectiv noțiunea de conștiință. M-am oprit însă. Este destul de dificil să exprimi într-o frază, fără a demara o discuție specială pe teme spirituale, ceea ce am reușit să înțeleg bazat pe literatura spirituală pe care am avut ocazia s-o lecturez și în care mari maeștri spirituali și-au ales foarte bine cuvintele atunci când au exprimat ceva. Cu toate că ceea ce voiam să exprim era o idee foarte simplă, limbajul, limitat fiind, m-a determinat să nu găsesc cuvintele potrivite pe moment. Prietenul meu era cu siguranță dispus să primească ce aș fi vrut să-i comunic însa era necesar ca expunerea mea sa fie potrivită pentru ca mesajul transmis să fie cât mai clar.

Mi-am rezervat ulterior un scurt timp de reflexie asupra acestui aspect, rezultatul fiind acest post.

Ceea ce voiam să-i spun era referitor la inconștiență din punctul de vedere al conștienței respectiv al conștiinței. Probabil, pentru ca lucrurile sa fie mai clare, ar fi fost cumva de ajutor un cuvânt de genul "inconștiință" pentru a diferenția nuanțele însă acest termen nu ar fi nici pe departe potrivit și am să încerc să explic de ce.

Înainte de asta am să încerc să explic termenii "conștiință" și "conștiență" așa cum mi-au fost mie transmiși prin informațiile primite de-a lungul timpului.

Definiția din dicționar a conștienței sună cam așa: "Faptul de a fi conștient; stare caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi", iar o persoană conștientă ar fi o persoana "care își dă seama de realitatea înconjurătoare, care realizează scopuri dinainte stabilite; care acționează pe baza cunoașterii legilor obiective ale vieții sociale și își dă seama de consecințele sociale ale acțiunilor sale."

Se poate deduce de aici că starea de conștiență depinde de buna funcționare a creierului/mintii.

Conform aceluiași dicționar conștiința s-ar defini ca "Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență. Cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său".

Literatura spirituală avansează ideea că termenul "conștiință" reprezinta însăși "substanța" fundamentală a Creației, cea care reprezintă tot ceea ce este și implicit ceea ce suntem noi cu adevărat. Toate cele care pot fi cunoscute ca formă sunt apărute din aceasta și se întorc în aceasta și tot ceea ce este există grație ei. Mai departe, facând legătura cu definiția din dicționar, conștiința are posibilitatea, prin noi, oamenii - cea mai avansată specie, să devină conștientă de sine (nu doar să existăm ca restul viețuitoarelor ci să fim conștienți de faptul că existăm).

În acest moment, având noțiuni despre ambii termeni, voi trece la opusul acestora. Limbajul, sărac fiind la acest capitol, oferă un singur termen ca opus celor două, și anume "inconștiență". Referitor la "conștiență", opusul se cristalizeaza mai usor: alterarea percepției asupra realității înconjurătoare, incapacitatea de a procesa și/sau interpreta stimulii percepuți (de ex starea de comă).

Când vorbim de conștiință ca termen explicat în dicționar, opusul ar putea fi definit ca incapacitatea de a fi conștient de propria existență, ceea ce nu exclude capacitatea de a fi conștient de orice altceva (starea majorității viețuitoarelor cu excepția omului).

Dacă ne referim strict la dicționar, oamenii au conștiință de sine, se uită în oglindă, sunt interesați de propriul aspect, de propria performanță, etc.

Și acum vine partea mai delicată, și anume a lua în considerare și perspectiva spirituală a acestui termen. Conștiința, fiind elementul fundamental și unic al existenței, nu poate avea opus (de aceea un termen ca "inconștiință" nu și-ar avea locul). Dacă e să vorbim de inconștiența din punct de vedere spiritual, de remarcat ar fi faptul că, deși referitor la termenul din dicționar noi suntem conștienți de forma noastră, din punct de vedere spiritual nu suntem conștienți de fondul nostru. Nu suntem capabili să ne dăm seama cine suntem noi în esență, nu realizăm "substanța" aceea fundamentală care suntem ca fond și care ne oferă posibilitatea să experimentăm această lume ca formă. Aceasta există independent de prezența unei minți conștiente sau nu.

Orice scriere spirituală lasă să se înțeleagă sau spune răspicat că noi nu suntem nici corpul, nici mintea (gândurile) nici emoțiile noastre. Acestea doar există în câmpul conștiinței noastre și noi ne folosim de ele, ca de niște unelte foarte sofisticate, pentru a deveni conștienți de ceea ce suntem cu adevărat sau, mai bine zis, pentru a deveni cu adevărat conștienți de sine. 

Din păcate, în evoluția sa omul a uitat că este mult mai mult decât pare, și a ajuns să se identifice atât cu corpul, mintea și emoțiile sale cât și cu alte forme exterioare lui (averi, proprietăți, sentimentele altor persoane față de sine, statut, realizări de orice fel),  unele dintre ele ajungând să-i subjuge aproape în totalitate abilitatea de a alege conștient (și aici mă refer la minte/gânduri respectiv emoții) prin activitatea lor incontrolabilă, repetitivă, predictibilă, consumatoare de energie și, nu de puține ori, destructivă. Uitându-și esența infinită și eternă și identificându-se cu forma limitată și efemeră omul a ajuns să experimenteze frica de dispariție din care derivă toate celelalte frici. Cum ar putea să-ți mai fie vreodată frică de ceva când știi că absolut nimic real nu ți se poate întâmpla?

Cu speranța că m-am exprimat suficient de bine pentru a putea fi înțeles, cam în acest fel ar putea fi definită inconștiența din punct de vedere al conștiinței ca termen spiritual.

Având în vedere aceste aspecte, rezultă în mod logic faptul că inconștiența din punct de vedere al conștiinței spirituale se poate suprapune conștienței și, de fapt, așa se întâmplă încă cu majoritatea oamenilor. Majoritatea suntem conștienți din punct de vedere mental(al formei) dar inconștienți din punct de vedere spiritual(al fondului).

Tot textele spirituale spun că metoda ultimă de a face acest salt cuantic spre realizarea de sine este renunțarea la suferință, care mai tot timpul are loc atunci când suferința devine de nesuportat. În acest moment, într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor suferă, și prin urmare toată planeta. Nu este dificil să vedem cum suferința din lume creeaza în continuare suferință, de fapt este suficient să ne uitam la întreaga noastra istorie pentru a ne îngrozi.

Aceleași texte spirituale spun că va veni un moment de grație cand întreaga omenire va avea posibilitatea, mai ușor, să facă acest salt, rezultatul fiind, în mod evident, schimbarea profundă a speciei umane. Unele spun că acest proces a pornit deja iar perioada culminantă se va resimți începând cu anul 2012.

Oricare ar fi adevărul, oricând s-ar întâmpla acest lucru la scară planetară, fiecare dintre noi are posibilitatea și responsabilitatea să o faca acum la nivel personal. De fapt numai ACUM putem face ceva legat de asta. Numai acum putem să ne spunem răspicat și sincer: "Nu mai vreau să sufăr! A fost suficient!".


Doresc să închei cu două citate sugestive ale maestrului rus George Ivanovitch Gurdjieff:
"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."
"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."

Nebunia Colectivă

Oricât de ciudată ar părea această formulare, am trăit-o cu toții, nu numai uneori cum ați putea fi tentați să credeți ci aproape tot timpul. Eu personal am simțit-o, trăit-o și chiar dus-o uneori la niște cote care nu fac nicidecum cinste statutului de ființă umană.

Cel mai ușor îți poți da seama de aspectele nebuniei umane colective atunci când, liniștit fiind, ai ocazia să asiști la certuri sau alte conflicte între persoane, iscate din senin, din motive mai mult decat banale care în esență nu au la bază decât imaginea de sine a celor implicați. Cel mai des întâlnite sunt expresiile "am dreptate" sau "nu ai dreptate", care devin elementele de bază ale oricărui conflict și, de obicei, se recurge la o argumentație total lipsită de importanță și hilară, pentru a se demonstra aceste lucruri. 

Din acest motiv, cele mai insignifiante situații au capacitatea de a degenera în conflicte enorme, nu pentru că problema ar fi așa importantă ci pentru ca ego-ul tinde să se situeze pe o poziție de superioritate prin a demonstra că are dreptate.

De multe ori ne dăm seama că, de fapt, o ceartă care a cauzat suferință pentru toate părțile a plecat de la un lucru de nimic.

În relațiile de cuplu, de multe ori certurile devin parte a rutinei zilnice și nu mai sunt sesizate ca atare decât atunci când conflictul escaladează prea mult. 

Ego-ul, mai ales atunci când este lipsit de argumente sau argumentele nu au efectul scontat, supralicitează în încercarea sa de a-l îngenunchea pe celălalt. Asta face ca în multe cupluri agresiunile verbale și chiar fizice să ajungă o chestie de normalitate.

Oamenii de multe ori își dau seama, în momentele de calm, de penibilul și nebunia situației pe care au experimentat-o și sunt conștienți de suferința proprie și de cea provocată celorlalți, însa, atunci când condiții similare apar ulterior, se lasă iar trași în acest vârtej dement pentru ca manifestarea emoțională a Ego-ului îi orbește.

La nivel colectiv această inconștiență naște conflicte sau războaie cu violențe de nedescris între diverse grupuri de oameni sau țări. Inconștiența colectivă a determinat de asemenea apariția unor termeni ca: xenofobie, rasism, etc.

Acest neajuns este asemenea unei boli care se manifestă la nivel mental. Aș putea merge până la a spune că se manifestă ca o variantă mult mai subtilă de paranoia. Dacă atunci când aflăm că avem o afecțiune fizică  luăm măsuri pentru a o vindeca, același lucru ar trebui făcut și în celălalt caz, pentru că tot la suferință se ajunge. Ba mai mult, dacă suferința fizică e ceva personal, suferința psihică se răsfrânge și asupra celorlalți. Și dacă ar fi să aplecăm urechea la înțelepciunea civilizațiilor vechi, aflăm că suferința fizică este cauzată de cele mai multe ori de suferința psihică. Cel mai cunoscut exemplu este cel al bolilor psihosomatice.

Oricât de abstract sau dificil ar părea, singura soluție este renunțarea voluntară la a mai crea suferință în primul rând propriei persoane și apoi celorlalți. Ego-ul va spune că "nu e vina mea!" sau în momente mai lucide "nu este numai vina mea!". Nu este vina nimănui! Un om bolnav nu are vreo vină că este bolnav. Daca era conștient de cauza bolii probabil nu se îmbolnăvea încă de la început. Cine ar vrea să își provoace suferința de bună voie? Totuși, cu toate că nu este vina nimănui, este totuși responsabilitatea fiecăruia ca cel puțin atunci când a realizat ca este "bolnav" să încerce să se vindece. Primul pas este să realizeze că nu este nimeni vinovat, chiar dacă cineva, inconștient fiind, încearca să îi provoace suferință. Cum poți să fii supărat pe un om bolnav? Atunci când reacționăm îi oferim Ego-ului celuilalt un inamic și în același timp o scuză pentru ceea ce face. Nereacționând la provocări vei observa atunci că nici celălalt nu mai poate continua. Ego-ul lui nu mai are cu cine lupta și în cele din urmă își pierde energia combativă. Aceasta poate fi cel mai mare ajutor pe care îl poți oferi cuiva în calea spre vindecare, să nu reacționezi și să-l lași să realizeze singur nebunia pe care o experimentează.

Îm momentul când realizezi că nu poți avea și, de fapt, nu există nici o problemă, vei constata că  aproape nimeni nu va mai avea o problemă cu tine. Și, atunci când o va avea, va fi numai problema lui pentru că tu ești deja vindecat.