Dragoste versus Iubire

Ştiu, e un subiect delicat despre care şi-au dat cu părerea cel puţin câteva mii de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute şi mai multe miliarde de anonimi.
Fie că este vorba de Shakespeare, Jung, Osho, matuşa  Viorica sau vecinul de la 3 care tocmai s-a certat cu nevastă-sa, mulţi dintre ei par a lăsa de înţeles, fiecare în modul lui, acelaşi aspect: dragostea şi iubirea nu-s deloc aceaşi lucru.

Acum două zile când discutam diverse chestiuni mai de suflet, într-un mediu potrivit şi anume la o masa într-un bar, din vorbă în vorbă o buna prietenă mă întreaba la un moment dat: "Şi tu eşti unu dintr-ăia care cred că dragostea durează numai caţiva ani?". I-am raspuns că da, în cel mai fericit caz aşa este, de obicei durează mult mai puţin.
Cu toate că tonul era de glumă şi toţi am zâmbit, am sesizat o uşoară urmă de dezamăgire pe faţa ei.

Ce nu am mai apucat să-i spun însa este că deşi dragostea este scurtă, iubirea, atunci când reuşeşti s-o simţi în suflet, chiar dacă asociată numai câtorva aspecte, este ceva ce nu te mai părăseşte niciodată. Este ceva ce nu ai să uiti cât trăieşti pentru că nu are nici început nici sfârşit ci este esenţa noastră cea mai profundă.

Dragostea este chimie la nivel fizic sau energetic, este ceva legat de ceea ce credem că suntem. Iubirea este chiar ceea ce suntem. Dragostea este formă, iubirea este fond. Dragostea e muzica, iubirea este liniştea în care muzica apare şi care ii dă voie să existe.
Dragostea ca şi muzica, oricât ar fi de frumoasă, începe şi se termină - nu are cum fi altfel, iubirea însa este ca liniştea - eternă.

Oamenii caută dragostea uneori toata viaţa, apoi când o întâlnesc o compara cu cele experimentate anterior. Mulţi vor spune că niciodată nu mai poţi fi îndrăgostit ca prima dată şi poate este adevărat. Puţini însă sunt conştienţi de iubire, de ceea ce ar putea rămâne atunci când dragostea se stinge. Cuplurile care nu devin conştiente de ea de cele mai multe ori se destramă sau dacă rămân împreuna îşi fac viaţa un chin.

Ce este totuşi iubirea? Aş spune că este în primul rând acceptare. Este spaţiu. Mai bine zis este spaţiul pe care îl oferi şi acceptarea pe care o ai faţă de ceva sau cineva întocmai aşa cum este. În esenţă faţă de orice începând cu tine însuţi. Nu poţi simţi iubire pentru nimic altceva dacă nu o simţi pentru tine însuţi. Sau dacă o simţi e ceva sporadic şi se întâmplă când ceva de o frumuseţe sau inocenţă nealterată îţi atrage atenţia aducându-ţi aminte de ceea ce eşti tu de fapt, ceva faţă de care nu poţi manifesta nici un fel prejudecăţi: un peisaj care te face sa amuţesti sau frumuseţea copiilor sau animalelor atunci cand sunt mici. Despre iubire este oarecum impropriu să spui ca poate fi mai mare sau mai mică, ea doar este. Ca şi intensitate probabil nu poţi iubi mai putin sau mai mult ci doar poti fi conştient de ea mai puţin sau mai mult.

Unde este ascunsa iubirea şi cum o putem găsi?
Aici vechiul proverb "Nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor" este cel mai potrivit pentru că iubirea este peste tot în jurul nostru. Universul în manifestearea lui este un exemplu de iubire. Spaţiul însuşi, infinit şi etern oferă posibilitatea la tot ceea ce este de a exista. Nu se întreabă daca este bine sau rău, nu judecă ceea ce există în interiorul lui ci doar oferă o şansă existenţei.
Soarele oferă în jurul lui o imensă cantitate de energie de care beneficiază fiecare planetă şi fiecare formă de viaţă fără să ceară nimic în schimb.
Planeta mamă, Pamântul acceptă fiecare vieţuitoare să trăiască pe suprafaţa ei, inclusiv pe noi oamenii deşi dacă ar fi să judecăm respectul pe care il avem pentru ea, poate pe mulţi n-ar trebui să-i mai ţină. Toate acestea sunt manifestări de iubire pe mai multe nivele şi putem continua la infinit. Totul se schimbă în mod continuu, forme apar şi dispar, tot ceea ce există se află într-un permanent dans al iubirii. De fapt tot ceea ce este pare să accepte tot ceea ce este cu excepţia oamenilor. Ei nu se pot accepta nici pe ei înşişi. Cum ar putea iubi cu adevărat pe altcineva sau altceva?

Şi totuşi...
Îmi aduc aminte de un motto al Cenaclului Flacara, sursă de ironie la acea vreme, care suna cam aşa: "Şi totuşi iubirea...".
Acum, privind dintr-un punct de vedere mult diferit faţă de atunci, aş spune că este o exprimare foarte profundă. Poate mai profundă decât s-a intenţionat.

Ironic este faptul că practic nu trebuie să facem nimic pentru a găsi iubirea. Ea este deja aici, ne înconjoară, este în interiorul nostru. Trebuie doar s-o lăsăm să iasă la suprafaţă. Să renunţăm la tiparele mentale care ne împiedică să oferim spaţiu şi acceptare. Să acceptăm totul aşa cum este acum şi să nu ne mai dorim să fie aşa cum credem noi că ar trebui sa fie. Abia din acel punct putem lua decizii înţelepte.
Da, e chiar atât de simplu.
Nu este neapărat şi uşor dar este atât de simplu.

Consider potrivit să închei cu un citat frumos din înţelepciunea marilor maeştri:

"În momentul în care înţelegeţi ce este iubirea, în clipa în care experimentaţi iubirea, deveniţi iubirea însăşi. Atunci în voi nu mai există nici dorinţa de a fi iubiţi, nici dorinţa de a iubi; faptul de a iubi va deveni felul vostru firesc de a fi, la fel de natural ca şi respiraţia. Nu puteţi face nimic altceva; veţi fi - pur şi simplu - plini de iubire. Dacă iubirea voastră nu va gasi ecou, nu vă veţi simţi răniţi. Motivul este următorul: numai persoana care a devenit ea însăşi iubirea, poate iubi. Puteţi dărui numai ceea ce aveţi deja." 

- OSHO -

În căutarea fericirii

Fericirea este poate unul dintre cele mai căutate fructe ale existenței, dacă nu chiar singurul. Motivul este foarte simplu: nu mai vrem să simțim suferința. Ceea ce pare cu adevărat greu de înțeles este de ce se întâmplă să suferim? Care este rostul suferinței și de ce ni se întâmplă nouă?
Dacă evenimentele din viața noastră nu sunt conform așteptărilor noastre, poate apărea o gamă largă de senzații generatoare de suferință cum ar fi nemulțumire, frustrare, iritare, supărare, enervare, care perpetuate duc la sentimente negative mai profunde și în final la o formă sau alta de suferință.
Pe de altă parte, dacă evenimentele decurg așa cum ne dorim, apare o stare de bine, de bucurie, de mulțumire care, în mod surprinzător, nu dureaza foarte mult. Nu e la fel de perpetuă ca nemulțumirea. Ai putea spune că numărul evenimentelor cauzatoare de suferință este mai mare decât cel al evenimentelor cauzatoare de fericire.
Probabil asta ne pune permanent într-o tendință de căutare a fericirii, pe care cu greu se pare că o găsim. Poate uitându-ne în jur  realizăm într-un mod mai mult sau mai puțin conștient că nu o vom găsi, că de fapt nimeni nu a găsit-o niciodată cu adevărat. Pare că fraza des întâlnită în poveștile din copilărie "Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe" rămane doar o frază de poveste.

Toate acestea se întâmplă până când începem să ne dăm seama că fericirea este o decizie. O simplă alegere. Orice eveniment care apare în viața noastră fie că este sau nu conform voinței noastre va genera în noi doar ceea ce alegem să simțim.
Cel mai probabil nu toate evenimentele care au loc aduc un motiv de bucurie, și orice simțim la un moment dat ar trebui să se limiteze la acel moment. Doar perpetuarea unei emoții negative duce mai târziu la suferință.
Poate aici avem multe de învățat de la necuvântătoarele care trăiesc în jurul nostru. Dacă îți lovești câinele, acesta va reacționa pe moment în diferite feluri (latră, schiaună, fuge, mușcă, etc) dar cel mai probabil, după un timp foarte scurt, va veni la tine dând din coadă. Nu a transformat acel eveniment în suferință. Un comportament similar poate fi observat și la copii. Sunt adulții capabili să facă asta? De câte ori s-a întâmplat sau se întâmplă să ținem în suflet tot felul de reziduuri care nu ne sunt de nici un folos, ba mai mult, care nu au decât capacitatea de a ne otrăvi viața? Și motivul cel mai des întâlnit care e? Că niște așteptări ale noastre nu s-au îndeplinit?

Trebuia?
 

Întreaga noastră viață e un lung șir de încercări și nu toate ne ies, cel puțin nu din prima. Ne-a trebuit vreun an să învățăm să mergem si vreo doi să învățăm să vorbim. Este ăsta un motiv de a crea suferință? Nu ar fi mai simplu să ne bucurăm de ceea ce am realizat sau de ce am putea realiza decât să fim nemulțumiți de eșecuri? Ce ne poate învăța un eșec? Că nu am făcut suficient pentru a reuși sau că poate nu este cazul să continuăm cu acel lucru. Oricare din variante aduce cu ea o mare reușită: experiența în sine și învțătura care vine cu aceasta.

Acceptarea a ceea ce deja s-a întâmplat fără a opune rezistență interioară ne ferește de suferință. Asta nu înseamnă nicidecum resemnare, putem acționa în continuare cum credem de cuviință, dar nu vom mai crea suferință.

În același mod se pot trata și relațiile prin a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. În momentul când reușim cu adevărat asta, orice problemă dispare. Cum ar putea ceilalti să fie decât așa cum sunt?
Cum vrem noi?

În nici un caz!

Un proverb vechi spune: "În orice relație pe care o ai, lipește doar ceea ce nu ai putut tu oferi". Probabil acceptarea oamenilor așa cum sunt ar fi primul și poate singurul lucru de oferit. Dacă ai făcut asta, restul nu prea mai au importanță sau vin de la sine.

Care să fie factorul care face o emoție trecătoare să fie transformată ulterior într-un sentiment?
Cine transformă nemulțumirea de moment în suferință prin perpetuarea acesteia?
Cine face în mod constant această alegere nefastă?
Ce avem noi în plus față de necuvântătoarele amintite mai sus?
Răspunsul este simplu și evident - Mintea.

Mintea este fără îndoială un instrument spectaculos și extraordinar dar raționamentul este simplu - așa cum ne ajută să îndeplinim cele mai frumoase realizări, în același mod este capabilă de cele mai oribile emanații. O scurtă privire asupra istoriei recente este suficientă pentru a ne da seama de asta. Este un instrument atât de minunat încât ne "ajuta" să ne creăm imagini și concepte despre tot ceea ce se întâmplă.
Întrebarea fundamentală este: Cine decide încotro se îndreaptă creația minții? Cine face alegerea?
Mai exact: Cine decide dacă să sufere sau să fie fericit?
Probabil când se găsește răspunsul pentru această întrebare, întrebarea în sine nu-și mai are rostul.

Eckhart Tolle în învățăturile sale expune cele 3 posibile soluții pentru o situatie percepută ca neplăcută:
- o schimbi - fără negativism
- o părăsești - fără negativism
- dacă primele două nu sunt posibile, deci nu ai de ales, o accepți în totalitate, ceea ce implicit înseamnă fără negativism (Acceptarea și negativismul se exclud reciproc. Negativismul este prin excelență lipsă de acceptare.)

Orice urmă de negativism înseamnă rezistență interioară față de ceea ce deja este. Sigur, se pot și chiar este de dorit a se căuta soluții pentru ceea ce va urma, dar ceea ce este - deja este și nu mai are sens să te opui. În fond este chiar contraproductiv a te concentra pe problemă în loc de a te concentra pe găsirea de soluții.
Poate chiar asta face diferența între a te îndrepta spre suferință sau spre fericire.

Mintea este pentru majoritatea oamenilor un instrument nestăpânit, dar totuși un instrument. O cale de a o îndrepta în direcția dorită este de a-i observa tendințele și emanațiile și de a nu le mai da curs celor care nu sunt de nici un folos. Un sfat străvechi spune: "Nu este nevoie să crezi fiecare gând care-ți trece prin minte". Până la urmă este doar un gând, nu reprezintă ceea ce suntem de fapt. Cultivarea de idei și gânduri utile și benefice ar fi de dorit însă aducerea liniștii în mintea fiecăruia dintre noi este poate adevărata poartă spre a ne descoperi pe noi înșine, spre a-l descoperi pe cel al cărui instrument este mintea. Se spune că descoperirea adevăratului căutător aduce cu sine și ceea ce este căutat.

Unde altundeva ar putea fi fericirea decât în noi înșine?

Eliberarea minţii

V-aţi întrebat vreodată la modul cel mai serios şi profund dacă vă simţiţi cu adevarat liberi? Daca nu, cărui fapt se datoreaza asta? Care este aspectul limitativ al existenţei voastre? Realizările materiale? Cele pe plan sentimental? Poate chiar însăşi lumea este ca o cuşcă pentru voi?

Observ la multe persoane, incluzându-mă şi pe mine însumi, în anumite momente, o greutate, o structură apăsătoare care se evidenţiaza pe fondul unor nereuşite sau chiar ale unor reuşite care nu par să aducă acea satisfacţie la care probabil s-ar fi aşteptat.

Într-un moment de linişte parcă simţi că este mai mult, mult mai mult. Că orice ai face, nu astâmperi decât momentan ceva ce nu pare a dispărea pentru totdeauna. Realizezi că de fapt clipele de "libertate" de care te-ai bucurat nu erau de fapt decât o iluzie.

Şi uneori e doar liniste. Atât, doar linişte. Când nu vrei nimic, nu aştepţi nimic, pur şi simplu nu te gândeşti la nimic. Fie eşti foarte obosit, fie dezarmat în urma unui eşec mai mare, fie un peisaj sau o frântură de melodie, de o frumuseţe parcă ireală, te fac să amuţeşti. Mintea pur şi simplu se opreşte. Şi atunci ai câteva clipe acces la ceva ce nu poţi defini dar care te face să simţi la nivelul cel mai profund, ca de fapt nimic nu contează. Nimic din ce ai dori, ai face sau ai încerca nu are o valoare reală. Simţi ca totul deja este şi acea stare de "a fi" a tot ce te înconjoară are o putere de neimaginat.

Şi cele câteva clipe de o linişte fără timp sunt apoi tulburate de gândurile care se întorc să-şi ceară dreptul la ceea ce le oferim necontenit - atenţia noastră necondiţionată. Momentul de magie dispare ca un fum.

Dacă gândurile nu te-au acaparat în întregime, poţi observa, cel puţin în treacăt, că în orice formă ai încerca să-ţi defineşti mental ceea ce tocmai s-a întâmplat, nu se apropie nici pe departe de trăirea avută. Nu este nevoie de o mare de înţelepciune ca să vezi că nici un concept nu poate vrodată explica o senzaţie.

Ironia este însă că majoritatea suntem prinşi în concepte. Gândurile sunt la bază cuvinte. Ele ne ocupă majoritar atenţia şi de cele mai multe ori ele de definesc activitatea şi comportamentul.

V-aţi întrebat vreodată cum ar funcţiona mintea voastră dacă nu aţi şti nici o limbă?

În imagini, sunete şi alte senzaţii ar fi un răspuns comun.

Exact! Senzaţii nu concepte.

Cum am putea atunci să ne definim existenţa care este atât de vastă şi cu o gamă atât de largă de senzaţii şi sentimente într-o înşiruire de cuvinte? De ce facem asta în majoritatea timpului? De ce ne identificăm cu versiunea limitată şi descriptivă a vieţii noastre şi uităm, de fapt, să trăim? De câte ori aţi privit o floare frumoasă fără să vă spuneţi în gând "Ce floare frumoasă!" ? De câte ori v-aţi uitat în ochii cuiva sau doar să staţi în preajma cuiva fără să simţiţi nevoia să-i spuneţi nimic ci doar să vă bucuraţi de prezenţa persoanei?

Oamenii au observat încă din vechime că o vorbă rupe vraja unui moment. Exact acelaşi lucru îl face şi un gând. Cum ar fi să nu mai dăm atenţie gândurilor şi să trăim vraja?

Aducerea liniştii în mintea noastră are ca efect, aşa cum spun marii înţelepti, readucerea momentelor magice în viaţa noastră. Probabil pe masură ce facem asta ne vom da seama că esenţial nu este să facem ci să fim şi viaţa ar fi la fel de spectaculoasă în fiecare moment pe care nu-l etichetăm şi în care gândurile nu ne ţin prea ocupaţi ca să trăim cu adevărat acel moment.

O condiţie ar fi să ne folosim de gânduri atunci când avem nevoie, nu să le lăsăm pe ele să ne folosească pe noi. Nu este necesar să credem fiecare gând care ne trece prin minte şi să-i dăm voie să se manifeste ca o entitate de sine stătătoare. Este un concept şi ne limitează.

Cea mai eficientă soluţie oferită de maeştrii spirituali este autoobservarea.

Aţi încercat vreodată să vă ascultaţi gândurile? Sau cel putin să sesizaţi că în majoritatea timpului sunteţi prinşi în totalitate de ele?

În momentul în care te detaşezi de un gând şi îl observi acesta îşi pierde din consistenţă şi în cele din urmă dispare. Vor apărea altele în mod constant, dar acest exerciţiu le face mai volatile. Atunci realizezi circul şi iluzia care se desfaşoară în mod continuu în minte şi îţi vei aminti să percepi nu să analizezi. Atunci limitările încep să cadă şi uşor-uşor mintea se eliberează de dominaţia gândului. Atunci realizezi că identitatea ta, esenţa ta nu este în gânduri ci în spatele lor.

Acestea fac parte, probabil, din arta de a trăi.

Întorcându-ne la înţelepciunea marilor maeştri, realizăm că într-adevăr:

"Cuvintele sunt potrivite atunci când nu ai nimic de spus."

- OSHO -

Tao Te Ching

A fost scrisă de Lao Tse în China în urmă 2500-2600 de ani şi, cu toate astea, ceea ce transmite este la fel de valoros acum ca şi atunci. A fost scrisă dintr-un loc foarte profund din interiorul autorului şi indică spre ceva care este lipsit de timp. Dacă nu ar fi fost aşa, valoarea informaţiei dintr-o carte atât de veche ar fi fost irelevantă şi lipsită de sens în zilele noastre. Sunt cărti care au doar 20 de ani şi deja sunt depăşite. La fel sunt chiar şi ştirile de ieri.

Perioada în care a fost scrisă a fost una cu o încărcătură deosebită - ceva incredibil se întampla - pentru prima dată în istoria cunoscută umanităţii a existat un val de trezire spirituală care a venit asupra ei. Acea perioada a culminat, pe lângă Lao Tse, cu o serie de oameni luminaţi şi învăţături spirituale cum ar fi învăţăturile lui Gautama Buddha şi Mahavira în India, respectiv Profetul Zoroastru în Persia. Tot în aceeaşi perioadă în Grecia antică apăreau primele curente de filosofie presocratica (Hipocrate şi Parmenide) din ale căror învăţături transpare o conexiune profundă cu sursa vieţii, cu dimensiunea transcendentă.
Filosofia acelei perioade nu se suprapune conceptului actual de filosofie. Cunoaşterea acelei vremi se axa pe transformarea interioară nu pe a jongla cu informaţii şi idei.
Ulterior curentele filosofice au devenit mult mai diferenţiate, mai speculative, departându-se de profunzimea spirituală a vremurilor care le-au precedat.

Până de curând nu prea s-a vorbit despre această moştenire spirituală sau despre altele de o profunzime similară. Faptul că acest gen de informaţii este tot mai căutat şi mai vehiculat ne arată încă o dată că traversăm, de asemenea, o perioadă în care omenirea experimentează un val de trezire spirituală asemănător celui de atunci.

Se spune că Lao Tse se ocupa de arhivele Imperiului la acea vreme. La un moment dat s-a decis să lase în urmă intrigile şi evenimentele care îl înconjurau cât şi lucuinţa sa şi să plece spre a avea o viaţa solitară.
Legenda spune că atunci când a vrut să treacă prin poarta de la graniţa Imperiului, portarul la oprit şi i-a spus: "Nu-ţi voi da voie să treci până nu vei lăsa scrisă toată înţelepciunea ta."
Se pare că avea deja reputaţia de a fi un om foarte înţelept dar încă nu scrisese nimic.
El a fost de acord să scrie totul şi astfel a apărut Tao Te Ching.
O versiune a legendei spune că portarul l-a lasat să plece şi că nu s-a mai auzit niciodată nimic de el, pe când o altă variantă spune că a continuat să ofere învăţături discipolilor şi că ar fi ajuns la onorabila vârsta de 160 de ani.

Titlul acestei cărţi, "Tao Te Ching", cu toate eforturile depuse, este foarte greu de tradus, de aceea se recurge la diverse subtitluri. Unul dintre ele este "Calea şi Virtutea sa" care, dupa cum spun unii, este oarecum nepotrivit. Cu toate că Tao poate fi tradus ca şi "Cale", totuşi în acest context este oarecum intraductibil. Se spune că chiar şi având avantajul de a şti limba originară, chineza, tot nu este de mare ajutor în a percepe sensul real al acestui termen.
"Te" este tradus prin "virtute", un cuvânt care nu se mai foloseste în mod curent, şi care ar fi mai potrivit a fi înlocuit cu "putere". Astfel, o traducere cu un parfum mai apropiat de sensul original ar fi "puterea spiritului", a dimensiunii transcendente. "Calea şi Puterea sa" ar putea fi de asemenea un titlu mai potrivit pentru Tao Te Ching. Se referă, de fapt, la Calea de a trăi în armonie cu Puterea Unica ce stă la baza Universului, cu acel lucru care nu poate fi numit. Unii îl numesc Dumnezeu dar şi acest cuvânt pare să fie o limitare a ceea ce este infinit si etern.

Mai sugestive, însă, sunt primele 3 versete din această carte:

"Calea(Tao) care poate fi numită nu este Calea Ultimă.
Numele dat Căii nu poate fi veşnic.
Fără nume este esenţa Cerului şi a Pământului."

Puteţi citi această carte în format electronic AICI.

Poarta neagră a Sufletului

    Deşi titlul acestui articol poate părea sinistru, nu este deloc departe de adevăr.
    La ce mă refer?
La acea poartă zavorâtă care ascunde în spatele ei cele mai murdare, mai josnice, mai dezgustătoare, mai oribile şi, în acelaşi timp, cauzatoare de suferinţă părţi ale noastre. Toată acea mocirlă pe care noi înşine am creat-o în toată viaţa noastră de până acum şi, după cum zic unii, probabil şi în altele anterioare.
Mă refer la acea poarta care, ori de câte ori se deschide, produce în noi cele mai greu de suportat stări sau provoacă unele dintre cele mai înspăimântătoare acţiuni de care suntem capabili şi de care ulterior noi şi ceilalţi din jur suntem uimiţi că au fost posibile.

După această introducere probabil ar fi cazul să mai îndulcesc un pic ceea ce am spus, nu?
Nu e cazul!

Dacă acest articol nu este citit de vreun maestru iluminat, atunci tuturor celor care ajungeţi şi citiţi asta, şi care poate vă aşteptati la vreun mesaj motivaţional "new age" cu îngeraşi, elfi, zâne, gândire pozitivă, etc, vă spun cu multă convingere că aveţi aceasta mocirlă în voi, la fel ca mine şi ca toţi ceilalţi. Este mai mult sau mai puţin ascunsă, mai mult sau mai puţin percepută, mai mult sau mai puţin recunoscută dar este.
Până când fiecare dintre noi nu o curăţă, toate celelalte tehnici nu au darul decat de a fi un preludiu fără sfârşit în aşteptatea unui punct culminant care nu poate avea loc. Pentru a o curăţa este nevoie, mai întâi, să fii conştient ca ea există.

Cum ai putea să urci în Rai când ai o armată de draci atârnând de picioare?
Cum poţi încerca să fii imaculat când te scalzi în cea mai urât mirositoare mlaştină, ba mai mult nările ţi s-au obişnuit atât de mult cu ea încât ai putea foarte bine să spui că e parfum? Cum poţi şti ce e parfumul când, de fapt, nu prea ai avut ocazia să-l simţi, poate cel mult diferite grade de putoare?

Crezi cumva, tu, cititorule, că eşti în regulă? Că tot ce scrie aici nu este valabil şi pentru tine? Că tu te simţi bine sau eşti "spiritual"? Cum rămane cu momentele, sau la unii lungile perioade, când urăşti, esti invidios, furios, disperat, înfricoşat, când ştii "mai bine" ce ar trebui unii sau alţii să facă sau când pretinzi că oricine şi orice în afara de tine sunt cauza suferinţei tale?

Tu eşti singurul care ai decis să suferi. Tu eşti singurul care ţi-a impus limitări de orice fel. Tu eşti singurul care ai hotărât cum să te raportezi la diversele situaţii din viaţa ta. Poate alţii (mediul, familia) te-au "ajutat" dar tu eşti cel care a luat decizia finală. Nu o putea face nimeni în locul tău.
Şi dacă aşa s-a întâmplat, oricum, nu mai poţi face nimic în ce priveşte trecutul. Poţi însă să ţi-l asumi aşa cum e şi cu toată nebunia şi urâţenia pe care ai acumulat-o şi pe care, într-un grad mai mare sau mai mic, încă o mai porţi în tine.

De cele mai multe ori, când această poartă se deschide, suntem purtaţi în mod inconştient de valul de nebunie care iese prin ea şi ne comportăm ca atare, pentru ca apoi un alt val din aceeaşi direcţie să vină şi să ne facă să ne simţim vinovaţi. Suntem în acest mod purtaţi mai tot timpul de un du-te - vino de curenţi pentru ca nu cumva să ratăm prea multe emanaţii fetide ale propriei noastre creaţii.

Dacă aveţi tendinţa de iritare când citiţi aceste rânduri sau dacă vă gândiţi să combateţi aceste idei, înainte de asta vă invit cu mare drag să vă uitaţi în jurul vostru, în lumea care vă înconjoară acolo unde sunteţi şi să-mi spuneţi câte persoane trecute de vârsta fragedei copilării nu manifestă, în diverse forme, intensităţi şi frecvenţe, aceste aspecte?
Sau poate unii prinşi de spiritul "new age" vor veni cu argumentul: "Dar iubirea, frumosul, floricelele de pe câmpii, etc?". Sigur că da! Dar este cineva capabil să simtă gustul unui grăunte de zahar într-o găleata de cafea? Şi chiar dacă ai fi, cum s-o faci când zgomotul mental te ţine atât de ocupat încât nu mai eşti capabil să simţi nici măcar gustul cafelei?

Atunci când, în mod conştient, tragi zăvorul acelei porţi, poţi vedea hidoşenia dinăuntru şi este al naibii de greu să recunoşti că, deşi de multe ori inspirată din exterior, este creaţia ta de la un capăt la altul. Că tu eşti singurul responsabil de toată suferinţa proprie, în orice formă ar fi fost.
Când, în sfârşit, realizezi aceste aspecte, mergi şi te uită într-o oglindă şi priveşte-te în ochi, dacă mai poţi, şi spune-ţi cât de frumos, de deştept şi de minunat eşti...


De fapt poţi încerca asta chiar acum.
Uită-te în ochii tăi şi minte-te!

Originea fricii

   Starea psihologica de frica e independenta de orice pericol concret si imediat. Se manifesta in multe forme: disconfort, ingrijorare, anxietate, nervozitate, incordare, groaza, fobie, s.a.m.d. Acest tip de frica psihologica e intotdeauna legat de ce ar putea sa se intample, si nu de ceva care se intampla in clipa de fata. Dumneavoastra va aflati in “acum si aici”, in timp ce mintea dumneavoastra se afla in viitor. Acest lucru creeaza o prapastie de anxietate. Si daca v-ati identificat cu mintea si ati pierdut contactul cu puterea si simplitatea clipei Acum, sentimentul de anxietate va va insoti constant. Puteti face oricind fata momentului prezent, dar nu puteti face fata unui lucru care este numai o proiectie a mintii – nu puteti face fata viitorului.
     Mai mult decit atat, cat timp va identificati cu mintea, viata va este condusa de catre ego. Ca urmare a naturii lui fantomatice si in ciuda elaboratelor lui mecanisme de aparare, egoul este foarte vulnerabil si nesigur, si se vede amenintat continuu. La fel stau lucrurile si in cazul in care egoul pare foarte increzator. Acum amintiti-va ca emotia este reactia corpului la activitatea mintii. Ce mesaj primeste corpul in mod constant de la ego, acest fals sine faurit de minte? “Pericol, sunt amenintat.” Si care este emotia generata de acest mesaj constant? Frica, desigur.
     Frica pare a avea multe cauze. Frica de a pierde, frica de esec, frica de a fi ranit s.a.m.d. Dar, in ultima instanta, orice frica inseamna frica de moarte, de anihilare a sinelui fals. Pentru sinele fals moartea este mereu aproape. In aceasta stare de identificare cu mintea, frica de moarte influenteaza toate aspectele vietii dumneavoastra.
     De exemplu,chiar si un lucru absolut obisnuit si “normal" precum nevoia compulsiva de a avea dreptate intr-o discutie si de a-i dovedi celuilalt ca se inseala – aparand pozitia mentala cu care v-ati identificat – este o consecinta a fricii de moarte. Daca va identificati cu o pozitie mentala, atunci cand va inselati, sentimentul de identitate bazat pe o constructie mentala este amenintat serios cu anihilarea. Asa ca sinele fals nu isi poate permite sa greseasca. A gresi inseamna a muri. Din aceasta cauza s-au purtat razboaie si s-au distrus nenumarate relatii.
     Din clipa in care ati renuntat la identificarea cu mintea, pentru sentimentul dumneavoastra de identitate nu mai are nicio importanta daca aveti dreptate sau gresiti, asa ca nevoia compulsiva si profund inconstienta de a avea dreptate, care este o forma de violenta, nu va mai exista. Puteti afirma clar si limpede ce ganditi sau ce simtiti, fara ca in aceasta sa mai existe agresivitate sau nevoie de aparare. Sentimentul de identitate provine atunci dintr-un loc mai profund si mai adevarat, din interiorul dumneavoastra, si nu din minte.

URMARITI APARITIA ORICARUI SENTIMENT DEFENSIV. Ce aparati? O identitate iluzorie,o imagine din mintea dumneavoastra, o entitate fictiva. Constientizand acest tipar, observandu-l, veti renunta sa va mai identificati cu el. In lumina constiintei dumneavoastra, acest tipar inconstient se va dizolva rapid.
Acesta este sfarsitul tuturor conflictelor si al jocurilor de putere care submineaza atit de mult relatiile.
Puterea asupra altora e slabiciune deghizata in putere.
Adevarata putere se afla in interior si va este acum disponibila.

     Mintea cauta necontenit sa nege clipa Acum si sa evadeze din ea. Cu alte cuvinte, cu cat va identificati cu mintea dumneavoastra, cu atat mai mult suferiti. Sau o puteti privi si asa: cu cat sunteti mai capabil sa pretuiti si sa acceptati clipa Acum, cu atat sunteti mai liber de durere si de suferinta - liber de mintea egocentrica.
Daca nu mai doriti sa creati suferinta, nici dumneavoastra, nici celorlalti, daca nu mai doriti sa adaugati durere la reziduul de durere care traieste inca in dumneavoastra, atunci nu mai creati timp, sau cel putin, nu mai mult decat e necesar pentru a face fata problemelor practice ale vietii. Cum sa opriti crearea timpului?

DATI-VA SEAMA CA MOMENTUL PREZENT este tot ce aveti. 
Transformati clipa Acum in principalul focar de atentie al vietii dumneavoastra.
Daca inainte traiati in timp si faceati din cand in cand vizite scurte in clipa Acum, traiti acum in prezent si faceti vizite scurte in trecut si viitor cand situatiile practice ale vietii o impun.
Spuneti mereu “da” momentului prezent.

Eckhart Tolle - Ghid Practic

Kybalion

     Din Egipt ne vin invataturile ezoterice fundamentale care au influentat filozofiile tuturor raselor de mai multe mii de ani. Toate tarile s-au imprumutat de la doctrinele sale: India, Persia, Chaldeia, Media, China, Japonia, Siria, vechea Grecie, Roma si alte natiuni vechi au luat parte liber la banchetul cunoasterii pe care Hierofantii si Maistrii tarii lui Isis l-au oferit celor pregatiti sa se impartaseasca din culmea stiintei mistice si oculte dezvaluita de maistrii acestui vechi tinut. In Egipt se afla loja misticilor.

     Prin portile templelor intrau neofiti si plecau adepti, maestri, hierofanti in toate colturile lumii. Printre acestia a fost si Hermes Trismegistul, tatal intelepciunii oculte, fondatorul astrologiei si alchimiei. Detaliile vietii lui s-au pierdut. Mai multe tari isi disputa locul nasterii sale. Epoca sederii sale in Egipt care constituie ultima reincarnare pe aceasta planeta nu ne este cunoscuta actualmente; se fixeaza in primele zile ale celor mai vechi dinastii egiptene, mult timp inainte de Moise. Autori competenti il considera contemporan cu Avraam. Unele traditii iudaice merg pina la a afirma ca Avraam chiar a acumulat de la Hermes o mare parte a cunostintelor sale mistice.

     In anii care au urmat disparitiei sale de pe plan terestru, traditia raporteaza ca el a trait 300 de ani in carne. Egiptenii l-au zeificat si l-au numit Toth. Mai tirziu grecii il socotesc in numarul zeilor lor si il numesc Hermes - zeul intelepciunii.

     Egiptenii i-au cinstit memoria zeci de secole, numindu-l “scriitorul zeilor”, dindu-i vechiul titlu de Trismegist, care inseamna “de trei ori mare”; Marele Marilor; Mai mare decit toti Marii”. In toate tarile vechi, numele lui Hermes Trismegistul era egal cu “Fintina Intelepciunii”. Se foloseste cuvintul hermetic in sensul de “secret, inchis”, in sensul ca nimic nu-i poate scapa.

     Discipolii au pastrat secretul invataturilor nevoind sa dea perle porcilor, preferind sa dea lapte copiilor si carne oamenilor nerozi (nestiutori). Discipolii au fost hermetici de teama de a nu vedea doctrina secreta transformindu-se in credinta religioasa. Vechiul ocultism din India si Persia a degenerat si s-a pierdut in mare parte din cauza ca apostolii sai au devenit preoti. Ei amestecara teologia cu filosofia, avind ca efect pierderea ocultismului pur in mijlocul maselor de superstitii religioase, a cultelor, a credintelor si a zeilor. La fel si in Grecia, Roma, invataturile hermetice ale gnosticilor, ale primilor crestini, care degenereaza sub Constantin, al carui pumn de fier a amestecat filosofia cu teologia, luind scolii crestine ceea ce era esenta, spiritul sau si obligindu-l sa tatoneze mai multe secole, inainte de a regasi vechiul drum al credintei. In sfirsit, totul arata observatorilor atenti ca in al douazecilea secol Biserica lupta pentru a reveni la vechile invataturi mistice. Au fost spirite elevate de initiati care au transmis oral fiecare vis al credintei adevarate. Rareori cind s-a scris. S-a facut aceasta voalat, in termeni de alchimie si de astrologie, astfel ca numai cei care cunosteau cheia puteau intelege corect.

     In primele zile ale antichitatii exista un numar anumit de doctrine secrete fundamentale ce se transmiteau de maestru la urechea elevului si care erau cunoscute sub numele de Kybalion. Sensul exact si semnificatia cuvintului s-a pierdut de mai multe secole. Principiile acesteia nu au fost scrise niciodata. Era o culegere de maxime, axiome si de precepte, care erau complet ininteligibile pentru profani, insa pe care adeptii le intelegeau imediat ce le erau explicate.

     Arta alchimiei hermetice da preponderenta Fortelor Mentale, mai mult decit elementelor materiale, unei transmutatii a unui fel de vibratii mentale, in vibratii de o alta natura, mai mult decit transformarea unui fel de metal in altul. Legenda “pietrei filozofale” capabile sa transforme in aur un metal de rind, nu era decit o alegorie a filozofiei hermetice, bine inteleasa numai de adeptii veritabilului hermetism.

     Sfatuim pe elevii nostri - cum este recomandat in Kybalion - sa studieze invatatura hermetica cu umila atitudine de adept, desi poarta numele de initiat care munceste totdeauna la picioarele lui Hermes Maestrul.

     Mai departe, dam un mare numar de maxime, axiome si precepte ale Kybalionului insotite de explicatii si clarificarile care ni s-au parut necesare pentru a-l face mai usor inteligibil adeptilor modrni, mai ales ca textul original este dinadins scris in termeni obscuri. Maximele originale, axiomele si preceptele Kybalionului sint imprimate in aceasta lucrare in italica; in toate cazurile textul original a fost respectat. Contributia noastra personala este imprimata in caractere obisnuite. Speram ca numerosii elevi carora le oferim aceasta mica lucrare, vor scoate din studiul acestor pagini, tot atita profit cit au scos acei care i-au precedat pe drumul maestriei timp de secole cit s-a scurs de la Hermes Trismegistul.

    Intre cuvintele Kybalionului se gasesc acestea: “sub pasii maestrului, urechile celor care sint pregatiti sa inteleaga doctrina sa, sa se deschida cit mai mari” si”cind urechile elevului sint gata sa asculte, atunci vin buzele pentru a le umple de intelepciune”.

     Cind elevul va fi gata sa primeasca adevarul, atunci ii va veni aceasta carte. Aceasta-i Legea. Principiul hermetic al Cauzei si a Efectului sub aspectul de Lege a Atractiei va uni buzele si urechile, elevul si lucrarea. Asa sa fie!

Filosofia Hermetica - Kybalion

Cele şapte principii hermetice (pe scurt):

Principiul mentalismului: “Totul este spirit iar Universul este mental”.

Principiul corespondentei: “Ceea ce este sus, este ca şi ceea ce este jos iar ceea ce este jos, este ca şi ceea ce este sus”.

Principiul vibratiei: “Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează”.

Principiul polaritatii: “Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie, polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate”.

Principiul ritmului: “Totul se scurge înăuntru sau în afara, orice lucru are durata sa, totul evoluează, apoi degenerează, balansul pendulei se manifestă în totul: masura oscilaţiei sale la dreapta este asemănătoare cu masura oscilaţiei de la stânga. Ritmul este constant.”

Principiul cauzei si efectului: “Orice cauză are efectul său şi orice efect are cauza sa, totul se întimplă conform legii. Hazardul este un nume dat unei legi necunoscute. Sunt numeroase planuri ale cauzalităţii, însă nimic nu scapă legii”.

Principiul genului: “Este un gen în toate lucrurile, totul are principiile sale, masculin şi feminin, genul se manifesta pe toate planurile”.

Puteți citi această carte în format electronic AICI.

Puteti cumpăra această carte AICI.

OSHO - Meditația, Calea perfectă

Fiinţa umană bâjbâie în întuneric. Ea este asemenea unei case în care nu mai străluceşte nici cea mai mică flacără, asemenea unei case pierdute în ceaţă. Ceva s-a stins din interiorul ei. Cu toate acestea, focul se poate aprinde din nou din cenuşă.

Ca o corabie aflată în derivă, omul şi-a uitat destinaţia, nu mai ştie ce să facă. Totuşi, cunoaşterea – acum moartă – poate fi reînviată din nou în sufletul său. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare. Cu cât noaptea este mai profundă, cu atât zorii sunt mai aproape. Lumea va cunoaşte o renaştere spirituală, un nou tip de fiinţă umană se va naşte, iar noi suntem martorii durerii acestei veniri la viaţă. Căci această cunoaştere spirituală nu se va produce decât prin intermediul nostru. Nimeni nu se poate limita la un rol de gură-cască, deoarece trebuie să ne năştem din noi înşine; renaşterea trebuie să aibă loc în fiecare din noi. Soarele inimii nu se va ridica decât dacă ne umplem de lumină, această responsabilitate ne revine. Noi suntem cu toţii elementele edificiului de mâine, noi suntem razele astrului care se va manifesta. Fiecare bărbat, fiecare femeie este un creator, o creatoare. Însă a vorbi despre viitor înseamnă a greşi. Prezentul este cel pe care trebuie să-l reanimăm şi propria noastră fiinţă este cea pe care trebuie să o creăm. Cum să creăm o umanitate dacă noi nu ieşim mai întâi din starea noastră incertă? Individul este baza societăţii, şi prin intermediul lui are loc orice evoluţie şi orice revoluţie.

Iată de ce vă adresez o chemare. Treziţi-vă, vă rog. De ce nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că viaţa voastră este sumbră, obscură plictisitoare? Ea nu are nici o savoare, şi ea nu poate fi altfel. Orice bucurie este interzisă unei inimi tulburate, neliniştite.

De unde vine acest sentiment de inutilitate şi de descurajare, când în realitatea viaţa voastră este o sursă infinită de plenitudine? Voi sunteţi pierduţi, dezorientaţi. A vegeta, a exista fizic fără nimic în plus, nu înseamnă a trăi, ci a aştepta moartea. Cum să ne simţim în largul nostru? Cum să ne bucurăm de faptul de a exista? Repet: este imposibil să scăpaţi de coşmarul pe care îl luaţi drept realitate. Calea este aici, în faţa voastră, ea nu a dispărut niciodată. Ea duce de la întuneric la lumină, ea este eternă. Voi sunteţi cei care îi întoarceţi spatele. Ea se numeşte dharma, religia autentică. Ea este focul care arde în mijlocul căminului, farul bărcii aflate în mijlocul furtunii.

Mahavira, maestrul jainist, a spus că religia adevărată este ancora, destinul, refugiul, singurul port al omului prins în vâltoarea lumii, al bolii şi al morţii. Tânjiţi după o viaţă debordând de bucurie şi de iubire? Aspiraţi la adevărul care aduce nemurirea? În acest caz, veniţi, acceptaţi invitaţia mea. Nu este un secret prea mare: ajunge să deschideţi ochii. Veţi descoperi un univers nebănuit. Deschideţi ochii mari! Treziţi-vă! Priviţi, nimic altceva!

-OSHO-

Puteți citi această carte AICI.