Dualitate, trinitate și transcendență

   Se spune că decăderea ființei umane a avut loc atunci când, din ignoranță, a uitat de perfecțiunea esenței sale eterne și luminoase, căzând pradă întunericului contrariilor și confuziei create de comparații și evaluări subiective.

Metafora biblică, a căderii în păcat a lui Adam și a Evei, a surprins într-un mod magistral acest fenomen, aproape atemporal, a pierderii inocenței fiilor lui Dumnezeu, proces prin care au devenit temporar inconștienți de divinitatea din ei, rămânând sclavi ai neajunsurilor percepțiilor și trăirilor limitate.
Cu toate astea, textele sacre spun în mod destul de explicit că sufletul omului poate să-și recâștige locul său lângă Tată, dacă se purifică prin ispășire, evoluție, înțelepciune și, în cele din urmă, prin eliberarea de vălul iluziei.

Așadar, greșeala sau "păcatul" nu pot fi eterne, ci perpetuate doar atata vreme căt ne menținem în ignoranță.

Dacă mergem pe firul metaforei bibice, Adam și Eva nu au fost primii căzuți în păcat, ei fiind ademeniți de șarpe, care pare să fie întruparea lui Satan sau, după caz, a lui Lucifer, îngerul decăzut. De la el pare să fi început toată această spirală a decăderii din grația divină și a uitării perfecțiunii inerente, pe care ar fi trebuit să o moștenim de la Tatăl ceresc.
Unde a greșit, de fapt, Lucifer, luând ulterior cu el, în intuneric, pe toti cei care l-au urmat?

Textele sacre spun că greșeala lui a fost trufia, considerată de altfel cel mai mare păcat, pentru că este nu numai cauza căderii, dar și cauza tuturor celorlalte păcate, în sensul în care celelalte nu ar fi cu adevarat posibile, dacă trufia (ego-ul) nu ar exista.

Să fie oare atât de simplu, anume că cel mai mare păcat e să ne punem pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și a Voii Sale?

Natura Divină

În evanghelii se spune că:

"La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El și niciun lucru care a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

În aceste afirmații apare ceva ce este frecvent numit "Dihotomia Divină", adică două adevăruri aparent contradictorii, care pot exista simultan, mai exact "Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu" - cum poate fi asta posibil?
O simplă explicație ar fi că, din Sine Însuși, Dumnezeu a manifestat Cuvântul, ca instrument creator, ceea ce lasă de înțeles că Dumnezeu este mai mult decât atât.

Expresia "Cuvântul era Dumnezeu" ne indică un aspect important, anume că nimic din creația Sa nu a fost vreodată separat de El, începând de la Cuvânt și continuând cu toate cele create prin acesta. Putem cu usurință înțelege că Dumnezeu s-a manifestat pe Sine prin Cuvânt (vibrație, mișcare), iar Cuvântul a luat formă ca Fiu și Duh, de la care a pornit întreaga Creație. Astfel Dumnezeu este tot ce există și chiar dincolo de asta, prin urmare în Dumnezeu nu exista separare, dar poate exista iluzia separării.

Astfel, Dumnezeu, din esența sa unitară, indivizibilă și inseparabilă, pare să fi creat, în și din Sine, ceva aparent separat, divizibil și multiplu. Toate lucrurile crate, însă, fiind în și din Dumnezeu, nu vor putea fi lipsite vreodată de Natura Sa, respectiv de divinitatea acesteia.

Cu toate astea, dacă totul este Dumnezeu, cum a aparut păcatul?

Natura Păcatului

Dacă perspectiva divină este perspectiva Întregului, care înglobează și echilibrează toate calitățile părților Creației Sale, o privire îndreptată exclusiv asupa calităților elementelor, duce la accentuarea aparentă a diferențelor dintre aceste elemente, creând o perspectivă discriminatorie.
Astfel, conform proverbului "Nu vede pădurea din cauza copacilor", există în Creație posibilitatea, probabil inevitabilă, de a se pierde perspectiva de ansamblu și de a rătăci printre diferențieri și discriminări, cu alte cuvinte, prin iluzie.
Putem probabil spune că Dumnezeu a creat iluzia separării, iar unii dintre fii Săi s-au pierdut în ea.
Conform scripturilor, Lucifer însuși s-a pierdut în iluzie, când, orbit de calitățile proprii, cu care a fost înzestrat, a uitat că el este una cu Creatorul, ca parte a Creației și s-a vazut pe sine separat, închipuindu-se atotputernic și autosuficient.
A renunțat la, sau mai degrabă a uitat de perspectiva sa divină, trinitară, transcendentă și s-a limitat la o perspectivă duală și limitată.

Dualitate și Trinitate

Dualitatea este foarte bine exprimată în principiul polarității, descris în Kybalion astfel:

“Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie, polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate.”

Orice trăsătură sau caracteristică, prezente în Creație, au o plajă infinită de nuanțe și variații, de la banalele bine-rău, plăcere-durere, faimă-infamie, iubire-ură, întuneric-lumină, până la cele mai neînsemnate, de genul alb-negru, care au dus la cele mai nefaste perioade ale istoriei noastre, când discriminarea rasială a atins cele mai înalte culmi.
Cei mai înțelepti dintre noi pot vedea însă că aceste așa-zise opusuri se suprapun uneori, astfel că plăcerea se poate uneori suprapune cu durerea, binele unuia poate fi răul altuia, cele mai înalte culmi ale faimei pot fi urmate de cele mai infame perioade, iar cele mai multe relații sunt presărate cu un amestec inexplicabil de iubire și ură.
Niciuna dintre aceste calități nu poate exista de sine stătător, astfel că binele nu poate exista fără rău, lumina nu are niciun sens fără întuneric, etc, astfel toate se definesc prin opusul lor.

Trinitatea, pe de altă parte, adaugă un element în plus - acel al treilea punct, deasupra și la mijlocul celorlalte două - ce reprezintă nivelul superior, ce transcende dualitatea, concilierea tuturor opușilor, depășirea tuturor limitelor și dificultăților, nu prin vreun efort, ci prin acceptare și integrare.
Din această perspectivă, calitățile prezente în Creație nu pot fi percepute discrimintoriu, ci ca o minunata diversitate, iar ele nu limitează și nu definesc în niciun fel Natura Divină intrinsecă a fiecarui element al acesteia.

Totuși, de ce a lăsat Dumnezeu să apară această cădere în iluzie?

Iluzia căderii

Ceea ce numim Natura Divină este ceva intrinsec tuturor ființelor, etern neschimbătoare (imuabilă), fără un opus prin care să o putem defini sau evidenția (inefabilă), altfel spus, este însăși natura cea mai profundă a tuturor lucrurilor, care tocmai prin caracterul ei neschimbător poate fi ușor trecută cu vederea.
Pe de altă parte, Vălul Iluziei (Maia, în înțelepciunea asiatică) este ademenitor tocmai prin natura contrariilor din care este alcătuit, care îl fac puternic perceptibil, ademenitor și hipnotizant. Practic, pentru cei mai mulți dintre noi, acesta reprezintă realitatea obiectivă, chiar dacă cea mai mare dovadă că este iluzorie o reprezintă faptul că tot ce conține este trecător, asemenea unui vis.
Avem, așadar, pe de o parte natura (ființa) noastră eternă (subiectul experienței) și natura noastră trecătoare, care poate lua multe forme (obiectul experienței).
Atunci când apare confuzia între subiect și obiect, adică eu cel etern mă confund cu ceea ce experimentez la un moment dat, de exemplu un corp cu emoțiile și gândurile sale, apare iluzia limitării și implicit suferința asociată. Practic, Fiul lui Dumnezeu (esența divină din noi) ajunge să viseaze că este muritor, cu tot calvarul asociat acestui vis, sau mai degraba coșmar.
Cu toate astea este doar un vis, esența noastră divină, una cu Tatăl, nefiind vreodată afectată de ceea ce experimentează, de unde și parabola lui Isus cu tatăl care așeapta răbdător ca fiul risipitor să se întoarcă acasă.
Suntem risipiți printre iluzii, dar este un proces prin care se pare că trebuie să trecem cu toții, până când, după suficientă suferință dar și înțelepciune acumulate, ne vom trezi la adevarata noastră natură și vom vedea această lume ca ceea ce este - un vis - care, ca orice vis, pare cât se poate de real, până ne trezim.
În cele din urmă putem înțelege că însăși "așteptarea" Tatălui este doar o metaforă, pentru că în realitate nu am plecat nicăieri - nu putem să ne separăm de Dumnezeu, oricât am visa că o facem.

Acum că a devenit mai clar ce este căderea în păcat, care este calea de întoarcere?

Transcendența

Diferența dintre cele două perspective, cea de ansamblu sau trinitară, respectiv cea limitată sau duală este dată de modul cum folosim două instrumente de bază cu care am fost înzestrați de către Creator și anume: Atenția și Discernământul.
Atenția este instrumentul care ne ajută să ne focalizăm asupra elementelor din jur, ea este cea care ne este "furată" de diverse lucruri. Prin intermendiul ei se întamplă Observarea și noi decidem, în cele din urmă, la ce dăm atenție.
Discernamântul este capacitatea de a diferenția între lucrurile care merită atenția noastră, mai exact care perspectivă este mai corectă și cum alegem să vedem lucrurile. Discernământul antrenat prin experiență este numit Înțelepciune. Din acest motiv se spune că înțelepciuea nu se obține ușor.

Dacă atenția este tot timpul focalizată pe ceva, discernământul este ceva care se cere aplicat în fiecare moment. Atunci când nu îl folosim, rămânem în ignoranță, așadar fiecare experiență asupra căreia nu reflectăm suficient, poate fi considerată "pierdută" și tinde să se repete într-o formă sau alta, până când ceva din noi decide să o estimeze și să ajusteze ceva. Apoi urmează alte experiențe diferite, conform ajustării făcute. Și tot așa, până când sufletul, după un șir lung de experiențe, de-a lungul multor vieți, devine conștient din ce în ce mai mult că experiențele au loc după principiul cauza-efect (determinist), în fața unui sine neschimbător. Astfel, ființa umană în cele mai multe cazuri cu ajutorul unor ființe deja trezite, este ghidată spre redescoperirea a ceea ce a fost dintotdeauna - martorul ultim - subiectul atemporal, observatorul neimplicat și neimplicabil în jocul vieții, scânteie de Dumnezeu care DOAR ESTE, într-un "ocean" dincolo de ființare sau neființare sau de termeni ca "infinit" sau "etern".

Un filozof, cu multă înțelepciune a sesizat că "Orice lucru începe prin a nu fi". În mod evident putem spune că "Orice lucru se termină prin a nu (mai) fi". Dacă toate lucrurile au o existență temporară, vă las cu întrebarea care se naște natural: Ce este mai real, ceea ce este sau ceea ce nu este? Sau poate Realul e dincolo chiar de a fi sau a nu fi?

Scrisoare de Acasă (către fiul rătăcitor) (+audio)

La-nceput era Nimic. Sau să fi fost Totul oare?

Neant, Infinit, Abis, fără margini sau hotare,

Un Gol plin, un Vid constant, fără puncte mişcătoare,

Fără timp, fără savoare, fără formă sau culoare.

Doar o mare de tăcere, un ocean de nemișcare,

Palide cuvinte date Sacrului Nemanifest,

Pentru-a exprima în termeni accesibili celor care

Au deschidere spre cele ce transcend ce e lumesc.

Ce nume-ar putea sa aibă Infinitul Nenăscut,

Care este și nu este, neputând fi cunoscut?

Ce mărime sau durată poate fi în Absolut,

Care-i, prin natura sa, fără sfarșit sau început?

Ce vârstă sau dimensiune poate cuprinde un gând?

Ce limite pot concepe mințile care-ntrebând,

Vor să prindă Necuprinsul, neștiind c-apoi pe Cale,

Timpul și Eternitatea sunt creații ale Sale?

Nume n-ar putea să aibă, căci asta ar însemna,

Că ar fi ceva mai mare, care nume să Îi dea.

Nici lățime sau lungime, nici nivel, nici vârstă n-are,

Că nu-i altceva mai mare, să poată să Îl măsoare.

Spirit pur, complet în sine, ce-I înainte de toate.

Ne-nțelept este acela care va crede că poate,

Să încerce să-nțeleagă, dacă vede mai ales,

Că-nțelegerea-i mai mică decât ce e de-nțeles.

Din această nemișcare, într-un mod misterios,

Se ivește un principiu, denumit apoi Logos.

Acel AUM primordial, primul suflu de ființare,

Potențial neexprimat, ce-a pus Totul în mișcare.

"La-nceput a fost Cuvântul", ne spune-o veche scriptură,

O vibrație totală, fără margini și structură,

Fond Sublim ce înglobează forță, viață, energie,

Care S-a privit pe Sine, ca fiind Esență Vie.

În mișcarea-I creatoare, primul Gând care emană

Este pântecele cosmic, e principiul Tată-Mamă,

Gând premergător a toate și din care toate vin,

Tot biunitar ce este masculin si feminin.

Având aceeași lumină, a Celui ce L-a creat,

Și Cunoașterea și Gândul și Puterea ce I-a dat,

E reflexia fidelă a Spiritului etern,

Origine și esență a principiului matern.

Această poveste veche, care rând cu rând se face,

E greu de-așternut pe foaie, când cuvintele-s sărace,

Ele neputând descrie, decât în moduri stângace,

Nașterea Primordială, din Acela care tace.

                         *       *       *

Dintr-o dată răsări o scânteie lucitoare,

Fără vreun avertisment sau fază pregătitoare!

O primă manifestare, prima undă creatoare,

Era unica mișcare, dar încă nelucrătoare..

Această pură scânteie, vie dar neștiutoare,

Nu avea niciun reper, de loc sau poziționare,

Dimensiune sau durată, de sens sau orientare,

Nefiind alta la fel și nici asemănătoare.

Având doar abilitatea purei sale conștiențe,

Singura capacitate a acestei vii prezențe

E autocontemplarea propriei ei existențe,

Miracolul și enigma infinitei ei esențe.

Nu se știe câtă vreme a trecut în acea stare,

Poate o eternitate, poate-o clipă de visare,

Până când alta la fel s-a ivit din nemișcare,

Fiind probabil trezită de surata sa mai mare.

Apoi trei, apoi o mie, într-un număr tot mai mare,

Semințe de perfecțiune licărind în nemișcare,

Inundând Necunoscutul cu o mare de lumină,

Pregătind încet terenul valului ce va să vină.

Aceste scântei divine au atins punctul în care,

Ele interacționează, creând, spațiu, timp, mișcare,

Toate împreună fiind o suflare creatoare,

Ce a făcut universuri, galaxii, pamânt și soare.

Acest suflu luminos, pornit din spiritul Tată

Și crescut de Sfânta Mamă, în al Ei pântec divin,

Este Fiul Creator, moștenind puterea dată,

De-a manifesta lumina în eonii care vin.

Tot ce este, tot ce mișcă, tot ce-a fost sau ce va fi

E creat prin Fiu, de Tată, cu ghidarea Duhului.

Tatăl - viața nesfârșită, Duhul - însuflețitor,

Fiul - mintea creatoare, totul e isprava lor.

                         *       *       *

Inițial a fost creat un tipar de perfecțiune,

Un univers minunat, echilibru în acțiune,

Oglindind chiar strălucirea Inefabilului pur,

O reflexie divină fără pată sau cusur.

Această ordine sacră, într-un univers perfect,

Nu a fost din start creată să permită vreun defect,

Locuită-n întregime doar de ființe de lumină,

Își merită titlul de Manifestare Divină.

În această-mpărăție, unde totu-i cunoscut,

Unde însuși viitorul oglindește ce-i trecut,

Aici Slava și Iubirea se manifestă intens,

Și-a dori mai mult de-atâta e un lucru fără sens.

Orice este perfect însă, funcționează după legi,

Care scot în evidență ce e-nțelept să alegi,

Făcând orice element, existând în acea stare,

Incapabil de greșeală, de eroare sau ratare.

În acea ordine-naltă, acel tărâm ca de vis,

Oricum ar fi denumit, fie Rai sau Paradis,

Ființele au fost create în imagine divină,

Având liberul arbitru si fiind pline de lumină.

Dar au fost spirite care, cu dorință arzătoare,

Pentru că erau perfecte, pure și nemuritoare,

Au vrut alte experiențe, pe tărâmuri de visare,

Unde au putut să-ncerce stări cu mult inferioare.

Și au fost astfel create lumile exterioare,

Cu vibrație mai joasă și cu elemente care,

Puteau oferi veșminte cu capacități bizare,

Generând mii de senzații și impresii trecătoare.

Ele-au coborât în planuri, din ce în ce tot mai dense,

Au creat mai multe corpuri și experiențe intense

Și au populat niveluri tot mai joase și mai lente,

Tot mai mult limitative, însă cu riscuri latente...

Căci vai, visul le cuprinde și ele cad în uitare,

Amintirile de-acasă sunt din ce în ce mai rare,

Perfecțiunea și lumina devin sclipiri trecătoare,

Mii de ani și vieți la rând rămânând în Separare.

Au muncit ca să obțină vagi momente de plăcere,

Neștiind că-s împletite cu momente de durere

Și sub tirania minții, s-au zbătut fără să știe,

Că prin a lor ignoranță, s-au scufundat în robie.

Aceste spirite care în materie-au descins,

Gustă din imperfecțiunea unui plan ce pare stins,

Căci materia-i greoaie, e lumină-ncetinită,

Prinsă în capcana Formei și-n structura ei finită.

Uitarea și ignoranța au lasat loc sa apară,

Unui Sine Fals ce-aduce o perspectivă amară,

Caci e asociat cu corpul, vulnerabil, muritor,

Emanație a minții, crezută ulterior.

Corpul, instrument magnific, a ajuns astfel să-nsemne,

Temnița cea mai dorită a unei idei nedemne,

Ce-a distorsionat eternul și infinitul "Eu sunt",

Amăgindu-l să se creadă un chip facut din pământ.

Si cu timpul se dezvoltă perspectiva eronată,

Luând proporții colosale, fără a fi chestionată,

Ajungând chiar să subjuge și s-acopere de vină,

Ce a fost și este încă, pură scânteie divină.

Și trecut-au mii de veacuri, cufundate-n adormire,

Sub diverse chipuri ce dau iluzii de fericire

Și visează că se luptă și se zbat pentru trezire,

Inclusiv în astă formă, denumită omenire.

                         *       *       *

Ce te zbați tu pamântene, unde ai vrea să ajungi?

Cât de multe lucruri oare, vrei să faci sau sa apuci?

Câte vieți vei mai petrece căutându-ți fericirea,

Într-un șir de vise sumbre, ce-ți acoperă privirea?

Ce este această lume, decât un vis fumegând,

Țesătură de iluzii, împletită gând cu gând,

Iar tu prizonier legat și de mâini și de picioare,

Cu un lanț creat de tine, din idei fără valoare?

Unde îți închipui oare că vei găsi împlinire,

Dacă tu doar câteodată ești capabil de iubire?

Iar Iubirea însăși este Voia care te-a creat

Și n-ai cum primi mai multă decât ai avea de dat.

Cum să crezi idei nebune, că Tatăl te-a izgonit,

Tânguindu-te cu jale că ești aspru pedepsit,

Când tu ești deja acasă și poți confirma direct,

Că n-ai fost uitat vreodată și că ești deja perfect?

Tot ce este incapabil în lume să strălucească

Este denumit păcat, slăbiciunea omenească.

Tot ce tu numești virtute sau calitate lumească,

Nu vine din om ci vine din Scânteia ta cerească.

Cea ce s-a uitat pe sine, dând putere-acestei lumi,

Să o țină cufundată în prăpăstii și genuni,

Poate cu a sa privire să spulbere acest fum,

Cum lumina dimineții spulberă visul nocturn.

De te-ntrebi de ce-al tău Tată te-a lasat ca să visezi,

Și nu ți-a distrus iluzii, când nu ai putut să vezi,

Amintește-ți de-orice lucru ce cândva l-ai obținut

Și pe care îl vei pierde, ca și cum nu l-ai avut.

Pentru ca în a Sa milă față de fiul uituc,

Nu-i permite să păstreze, căci lucrurile se duc

Și după destulă vreme de trudă în efemer,

El își va întoarce ochii de la iluzii, la Cer.

Așadar, a fost nevoie de mult timp și degradare,

Să bâjbâi în întuneric, să rămâi în disperare,

Pentru a-ți clădi voința, tot acest amar de vieți...

Când esti curios, doar afli, cand ești disperat, înveți.

                         *       *       *

Frate drag, vreau să-nțelegi, c-ai fost mereu ajutat,

Au venit soli de trezire, care au tot repetat,

Că tu ești din altă lume, una plină de lumină,

Denumită deseori Împărăția Divină.

Că tu ești deja acolo și de-acolo tu visezi

Și cauți eliberare și într-una ceri dovezi,

De putere, de iubire, bunătate și iertare,

Dar le ai deja pe toate, putând da celui ce n-are.

Krishna, Moise, Isus, Buddha, Mahomed și-alți înțelepți,

Reprezintă doar o parte dintre toți acei profeți,

Care au venit s-aducă vestea bună de Acasă,

Fiind deja eliberați din această ceață deasă.

Ei au înțeles, se pare, că nu e vreun rău nativ,

Ci a fost creat de noi, individual sau colectiv,

Născut din a noastră frică și din lipsă de iertare,

Și apoi dat mai departe, la ale noastre vlăstare.

Nu-i cunoașterea în sine păcatul primordial

Și nici a gusta din fructul planului experențial.

Singurul păcat posibil, al inocenței pierdute,

Transformă reîntregirea în cea mai mare virtute.

Prin urmare, scopul ultim e întoarcerea Acasă.

Un val de conștientizare, peste orice neam sau rasă,

Care să ne-arate simplu cum să ne privim corect,

Și să ne vedem cu toții, fără pată sau defect.

A privi corect înseamnă a privi prin imperfect,

Dintr-un spațiu de iubire, iară nu din intelect,

Spațiu total ignorat de o minte agitată,

Atunci când chiar însăși mintea ar trebui ignorată.

Ale minții emanații, ce ne definesc constant,

Fac din viața noastr-o luptă sau chiar un circ ambulant,

Dar Divinul nu se luptă, nu se zbate, nici nu-L doare,

Astea fiind doar elemente ale stării de visare.

Această obișnuință, de a da minții crezare,

Antrenată vieți la rând, permanent, fără-ncetare,

Face dificil efortul de-a ne detașa de gânduri

Și de a rămâne limpezi, ca o foaie fără rânduri,

Care să fie rescrisă, cu litere mari și rare,

De acea Inteligență, ce pune tot în mișcare,

Iar scrierea rezultată să fie-o poveste vie,

Fără scop și fără lauri, fără frici sau nebunie.

Orice plăsmuire a minții, o putem lăsa să fie,

Ca un nor pe cer albastru, ca o pată pe hârtie,

Pentru că noi dăm putere și avânt unei idei,

Fie bună sau nebună, cu sau fără un temei.

                         *       *       *

Frate drag sau soră dragă, te rog să-ți aduci aminte,

Că încă mai ai în tine acel loc fără cuvinte,

Fără gânduri și emoții, fără frici și fără formă,

Iar autoobservarea, în tăcere, te transformă.

Atunci poti vedea esența care-ai fost întotdeauna

Și dai jos haină cu haină, până nu mai e niciuna

Și astfel devine clară si evidentă minciuna,

Pe care-ai perpetuat-o și ai crezut-o întruna,

Că esti doar un corp, o minte și o sumă de emoții,

Și-ai fost năpădit de temeri, de grijă, de frica morții,

Dar când te uiți înăuntru și te vezi nelimitat,

Realizezi că-n acel spațiu tot poate fi observat.

Rămânând în tine însuți, perspectiva ta se schimbă,

Iar prin fața ta, prin tine, multe senzații se plimbă,

Care, una cate una, din nemișcare se nasc,

Apoi dispărând în pacea aceluiași spațiu vast.

A spune că-i plin de pace nu-i chiar un concept valabil,

Când pacea-i doar o aroma izvorând din Inefabil,

De unde spațiul și timpul și materia se torc,

Din care totul apare și unde toate se-ntorc.

Intri astfel în contact chiar cu Sursa existenței

Și esti profund ancorat în puritatea prezenței

Și tăcerii ființei tale, ce transcende orice gând,

Conteplând realitatea și misterul lui "Eu Sunt".

Cufundat în nemișcarea pentru care nu-s cuvinte,

Rămâne o claritate care-i dincolo de minte,

Iar acel care contemplă nu e doar un om, ca restul,

E înainte de toate, una cu Nemanifestul.

Când cunoașterea aceasta îți atinge inima,

Să te supui gândurilor, tu nu vei mai accepta,

Ci le vei lasa deoparte, fără a le ignora,

Observând cum tot ce vine nu e creația ta.

Vezi ca toate deja sunt, împrejur, schimbându-și forma

Și tu ești martorul ultim, îmbrăcat în uniforma

Acestor lumi materiale, cu-a lor iluzii deșarte.

Toate însă sunt în tine, așa cum tu ești în toate.

Într-o liniște deplină, tu contempli existența,

Nici dezaprobând păcatul și nici apreciind esența,

Detașat fiind de toate, de durere sau plăcere,

Căci Iubirea fără margini nu separă, nici nu cere.

Ea transformă și înalță oricare suflet sau minte,

Într-un dans tăcut ce face, fără idei sau cuvinte,

Să tresalte inimi care sunt pregătite de zbor,

De la tot ce-i cunoscut, spre misterul ființei lor.

                         *       *       *

Cel ce-i pe calea trezirii, domolindu-și a sa voie,

Va alege să nu spună mai mult decât e nevoie,

Găsind solitudinea sa, ca fiind cea mai ușoară,

Pentru liniștirea minții de a gândului povară.

De ești pe această cale, vei dori să fii atent,

Să ai mereu în vedere, ca în oricare moment,

Să fii ancorat în Sine, liniștit și conștient,

Detașat de jocul minții și de-al său discurs dement.

Vei vedea cum dansul formei își continuă parcursul,

Variind între extreme sau chiar brusc schimbându-și cursul,

Toate interacționând cu tot ce apare-n cale,

Neavând un scop final sau vreun plan de dezvoltare.

Dar Creația întreagă pare să fie pătrunsă,

De freamătul transformării și de-o bucurie-ascunsă,

Ce oferă fiecărui element al existenței,

Motivație internă și plăcerea experienței.

Rămânând în spațiul tainic și calm al prezenței tale,

Ferm, focalizat, statornic, neabătut de la cale,

Făr-a vrea a înțelege, a simți sau evolua,

Sursa ți se revelează și rămâi conștient în ea.

Și se-ntâmplă înțelegeri, simțăminte, evoluții,

Însă toate sunt în tine și nu mai cauți soluții,

La probleme-nchipuite sau la dorințe deșarte,

Dezvoltate de o minte care se teme de moarte.

Poți vedea cum însăși moartea este și ea o fantomă,

Căci nu-i un sfârșit în sine, ci dezbracare de Formă.

E o trecere-ntr-o lume mai înaltă, mai subtilă, 

Un proces sacru și unic, iar nu un motiv de milă.

Din esența sursei înseși, ești ghidat subtil prin viață,

Detașat le faci pe toate, far-a vrea să ieși în față,

Vei simți cum trec prin tine idei, emoții sau gânduri,

Care nu mai au putere să te-atragă în adâncuri,

Pentru că Sinele veșnic în secret te-a transformat,

Ce-a fost fals sau iluzoriu în tăcere-a dizolvat,

Iar cele lumești și grele nu mai au la ce s-adere,

Cand tu nu te mai visezi parte-a lumii efemere.

Cuprins de înțelepciune, vei putea ține discursuri,

Cuvântând acelor oameni, care caută răspunsuri, 

Însă binecuvântarea, ce o poți aduce-n lume,

E însăși tăcerea sacră a Celui fără de nume.

Căci cuvântu-i vulnerabil, prinde rădăcini mai greu

Și nu garantează nimeni că e înțeles mereu,

Însă prezența tăcută, cu a ei pace deplină,

Este hrană pentru suflet, ea susține și alină.

Vorbele n-au greutate, nu trezesc și nu transformă,

Dacă cel ce le rostește nu e detașat de formă,

Sau dacă cel ce le-aude nu e deja pregătit,

Să primească îndrumare de la cel ce a vorbit.

                         *       *       *

Toți sunteti pe-această cale, de întoarcere Acasă,

Conștient sau inconștient, iar Divinul nu vă lasă,

Să vă pierdeți în iluzii, să visați la infinit,

Căci trezirea e aproape, e de-ajuns cât ați dormit.

Identificați cu corpul, sunteți mici și vulnerabili,

Identificați cu mintea - limitați și incapabili,

Afectați fiind de emoții, nu puteți trăi în tihnă,

Stăpâniți fiind de dorințe, tot mai greu găsiți odihnă.

De vrei să-nțelegi capcana și să te privești onest,

Te uiți atent înauntru și faci doar un simplu test.

Îți privești mai întâi corpul și-ai să vezi că nu-i conștient,

Doar răspunde la comenzi, imediat și eficient.

Mai departe privești mintea și mulțimea sa de gânduri

Și-ai să vezi că-s doar idei, așezate-n multe rânduri,

Însă ele n-au valoare, de nu-s luate-n serios,

Numai noi decidem dacă ne sunt sau nu de folos.

Continuându-ți observarea, tu vei căpăta finețe,

În a vedea amăgirea și-ale ei multiple fețe,

Poți vedea cum tot procesul, de-a percepe și simți,

Se desfășoară în tine, împreună cu A FI.

Nemișcarea ființei tale este fondul conștient,

În care lumea se mișcă, într-un dans intermitent,

Întrerupt de vălul tainic al perioadei de somn,

Când conștiinta existenței se dizolvă-n orice om.

Dar mai ești tu un om, oare, atunci când rămâi tăcut,

Observând cum însuși omul e un punct în Absolut,

Sau când vezi că-ntreaga lume e o supă de senzații,

Care dispare cu totul în somn sau în meditații?

Vezi că-ntregul vis al formei începe doar cu un gând,

Și tot gând e orice lucru pe care-l privești, crezând

Că-i real, solid sau fizic, dar asta-i doar aparență,

Pe care un gand o are, în funcție de frecvență.

Gândul initial ce spune, în tăcere, că "Eu sunt!"

Stă la baza existenței și-a tot ce vezi pe pământ,

Sau în cer sau în abisuri, în orice-ai putea concepe,

Căci orice se manifestă, cu acest prim gând începe.

Iar Acel care gândeste, creând acest Univers,

Este o prezență vie, dirijând al lumii mers,

Ce-a creat dualitate, opoziții și progres,

Ceva care să-nțeleagă și ceva de înțeles.

Și, la fel, tu îți creezi ne-ncetat propria lume,

Pornind cu același gând, ce lasă loc de acțiune,

Pentru că "Eu sunt" nu poate să rămână doar așa,

Căci el e atras magnetic spre acel "Eu sunt ceva".

Dar tu, făcând cale-ntoarsă, de la lume catre Casă,

Vei rămane în "Eu sunt", iară pe restul le lasă,

Să se-ntâmple-n legea firii, făr-a fi preocupat,

Despre cum se desfașoară sau de cum s-au întâmplat.

Rămânând în contemplarea primului gând perceptibil,

Nu rămâi disfuncțional, căci încă este posibil,

Să mai funcționezi în lume și să răspunzi la cerințe,

Fără să te identifici cu tot felul de tendințe.

Tot ce e fals se dizolvă, dacă faci un legamânt,

Să folosești des unealta numită discernământ,

Iar prin practică intensă vei ajunge-n acel ceas,

Când Eternul Însuși face al eliberării pas.

Binecuvântat e-acela ce transcende orice lume,

Ancorat în cel Etern, fără griji și fără nume,

Căci a renunțat la gânduri, la visare și la "Eu",

Știind ca n-a fost vreodată separat de Dumnezeu.

Varianta audio:

Cercul vicios al minții

     Ca pe ecoul unei povestiri de mult uitate, am auzit de curând cum cineva compătimea aproape proverbialul animal, care dupa o viață de stat în cușcă, atunci când a fost eliberat, a continuat să meargă în cerc, în jurul cuștii, libertatea fiindu-i total de neînțeles.

Acel personaj nu realiza însă faptul că chiar el însuși, împreună cu majoritatea celor care facem parte din această specie, avem exact același comportament. Datorită faptului ca specia din care facem parte e mai evoluată, cercurile noastre sunt mai largi, însă tot cercuri sunt.

Unii se vor revolta, argumentând că perspectiva umană e incomparabil superioară, însă orbiți de vanitatea propriei inteligențe, nu iau in considerare că "cercurile" noastre sunt trasate chiar de propria noastră minte.
Puțini sunt conștienți de gândurile repetitive și de multe ori chiar obsesiv-compulsive, care îi țin prizonieri, într-o cușcă mult mai dezolantă chiar decât cea a animalului de mai sus.
Un animal trăiește mult mai deplin, prin faptul că e una cu mediul din care face parte, e total prezent, e una viața, fiind astfel total adaptat imprevizibilului, în timp ce majoritatea dintre noi, dacă viața ne ia prin surprindere și suntem scoși din zona de confort, ne simțim frustrați și pierduți.
Specia noastră a ajuns atât de adormită din punct de vedere spiritual, încât nu mai suntem în armonie nici măcar cu corpurile noastre, nu mai vorbesc de dizarmonia cu restul naturii și cu planeta pe care ne ducem existența.
Comportamentul de copil răsfățat al speciei noastre nu mai poate dura mult și poate a venit momentul maturizării, care va avea loc vrând sau nevrând, cu zâmbete sau țipete.

Cărările în cerc ale minților noastre sunt atat de bătătorite, încât nu mai crește nimic pe ele și doar cei care se încumetă să calce pe alături mai dau dovadă de creativitate și prospețime, atunci când o fac.
Din păcate pentru noi, majoritatea vieții este în afara cărării și doar un impuls puternic, dat de curaj sau, în cele din urmă, de exasperare, face posibilă părăsirea cercului și avântarea în libertatea necunoscutului sau, la fel de bine, în necunoscutul libertății.

Dacă pe cărarea binecunoscută, singura ghidare venea din automatismul mental, în necunoscut ghidul este altul. Este lumina interioară a spiritului nostru, în esență liber, prin experiență matur și prin înțelegere neînfricat.
Astfel ne întoarcem la armonia cu restul existenței.
Existența este prin ea însăși o perfectă armonie, până când vine mintea să încerce să o faca "mai armonioasă".

De exemplu faptul că mingea sare, asta este o perfectă armonie, explicată de legile naturale sau fizice. Nu poți învăța mingea să sară mai bine, dar pe de altă parte, poți învăța pe cineva să bată mingea, pentru ca ulterior, prin suficientă practică, să ajunga să fie în așa armonie cu mișcările mingii, încat devine un sportiv excelent. Astfel intră în armonie cu mingea, cu existența, iar rezultatul este spectaculos, cu mult peste simpla armonie a mingii sau a procesului de invățare, iar mintea nu mai are un rol relevant. Este doar o curgere naturală, o succesiune perfectă de mici imperfecțiuni, într-un cuvânt: o armonie.

Reîntoarcerea la starea naturală și rearmonizarea cu existența este, în același timp, un proces de învățare și dezvățare, de înțelegere și renunțare, de maturizare și detașare.
Este procesul minunat de învățare a unor practici de (auto)observare, de înțelegere a mecanismelor observate, având ca rezultat maturizarea. Concomitent, e un proces mai puțin plăcut de dezvățare a obiceiurilor nefolositoare, de renunțare la tiparele mentale vechi și, în cele din urmă, de detașare față de rezultatul acțiunilor proprii.
La finalul acestui drum, ești în armonie cu viața, iar armonia nu mai are nevoie de deprinderi, de tehnici sau de rezultate, pentru ca nu este separată de existența însăși, la fel cum nu ești nici tu.
Această armonie este mult superioară celei a unui animal, care nu a trecut prin dizarmonia minții. Este eliberarea de limitări, de trecut, de iluzie, de tine însuți/însăți și este de fapt o reîntoarcere la început.. dar cu infinit mai multă înțelepciune. Realizezi ca orice proces și orice rezultat aparține existenței înseși, iar aceasta nu a avut niciodata nevoie de o minte individuală pentru a se exprima. În infinita complexitate a vieții, mintea umană este doar un instrument zgomotos și temporar, care poate rumega doar ce i se oferă și care nu ne poate spune cu adevărat cine sau ce suntem, așadar s-o tratăm ca atare și să rămânem în afara cercului ei vicios.

Dacă crezi ce îți spune mintea că ești, atunci ceea ce spunea Buddha este perfect adevarat: "Ești rezultatul tuturor gândurilor tale".
Daca rămâi în afara definițiilor minții, ești misterul existenței înseși, care se exprimă prin tine și niciun cerc nu te mai poate limita sau cuprinde.

O scânteie

 

O scânteie de conştiință,

într-un colț de Univers,

doar un pic mai licărește,

într-un corp greoi și dens.

S-a pierdut în noaptea minții,

a durerii și-a uitării.

Nu mai știe cum e gustul

împlinirii și-mpăcării.

Rătăcind printre iluzii

și prin ceața cea mai deasă,

a ajuns, pe întuneric,

și grotei să-i spună casă.

Istovită și-amărâtă,

e aproape, cât pe ce,

după vieți de suferință,

să se-ntrebe cine e.

Dar răspunsul, deși simplu,

nu e ușor de văzut,

când singurele repere,

sunt aduse din trecut.

Iar dacă acum speranța

pare-un ultim ajutor,

nici aceasta nu e cheia,

că se duce-n viitor.

Ce mai ai atunci, Scânteie?

Când acestea-s ca un fum,

singurul care ramâne

este eternul Acum.

Dar acesta nu e totul,

că poate fi perceput,

așadar tu ești acolo,

precedând orice-nceput.

Atunci când laşi la o parte

tot din ce poți observa,

singura care rămâne

este însăşi ființa ta.

Aceasta este intrarea

în Casa ce-o cautai.

Casa ta este dincolo

de lume, de iad sau rai.

Aici ai un veșnic Tată,

ce te-așteaptă cu răbdare.

El ține mereu aprinsă

candela Inimii tale.

Evoluția conștiinței

    Nu știm cu adevărat de când suntem pe această planetă, atât ca specie cât și ca puncte de conștiință în evoluție. Ca specie, se poate estima o perioada aproximativă când au apărut primele urme de manifestare socială superioară, cel puțin pe cele pe care le cunoaștem (sau recunoaștem).
Însă unii dintre noi știu intuitiv că am mai fost pe aceasta planetă, în diferite forme, poate de foarte multe ori.

    Evoluția conștiinței pare sa nu fie nici ușoară nici rapidă, și pare să necesite, în timp, o mare fricțiune și presiune, pentru a se transforma asemenea diamantelor într-o formă superioară.
În general, evenimentele zdruncinante sau extreme au darul de a genera salturi în conștiință, prin faptul ca generează situații în care aceasta nu mai poate continua în forma existentă. Ori se adaptează, depășindu-se pe sine, ori acea formă dispare, iar conștiința va fi nevoită să se exprime în altă formă, care la momentul potrivit va avea de întâlnit un alt obstacol.
Dacă e sa facem un exercițiu de imaginație, amfibienii și reptilele probabil nu ar fi apărut dacă peștii dintr-o anumită zonă nu ar fi fost nevoiți să supraviețuiască unui mediu acvatic devenit ostil, la fel cum nici păsările sau alte zburătoare nu at fi existat dacă nu ar fi fost nevoite să-și caute supraviețuirea în aer.

    Evoluția pare sa fie scopul întregii existente iar conștiința este beneficiarul ei. Un singur individ al unei specii nu poate evolua de unul singur, generând o nouă specie, din simplu motiv ca nu are nici perioada de viață suficient de lungă și nici capacitatea mare de a acumula, procesa și perpetua noi informații și experiențe. Totuși conștiința unei specii poate atinge un punct critic, în care să facă un salt evolutiv, printr-un număr mai mic de membri și apoi, dacă e necesar, sa manifeste acest salt la întreaga specie, chiar dacă indivizii nu vin in contact unii cu alții. S-a observat uneori la unele specii de animale, prezente în mai multe zone vaste sau chiar continente, că o deprindere utilă deprinsă de membrii acelei specii într-o zonă, insulă sau continent, sa se manifeste ulterior și in alta zonă, insulă sau continent fără un contact direct.

    Se poate deduce astfel ca nu forma este cheia evoluției, ci conștiința care se manifestă prin acea formă. Acest aspect e mai vizibil la speciile inferioare, de exemplu bancurile de pești sau stolurile de păsări, la care un număr foarte mare de indivizi se mișcă perfect sincron și nu ca reacție a unui individ la mișcarea altuia. E ca și cum aceeași conștiința de grup se manifestă prin fiecare individ.
Respectând nivelul de specializare și proporțiile, celulele unui organism sau ale unui organ se dezvoltă și se comportă toate similar, într-o funcționare perfect coordonată și sincronă, parcă știind că supraviețuirea fiecăreia și a întregului ansamblu depinde de fiecare dintre ele și dovedind astfel că sunt manifestarea unei conștiințe care le guvernează.

    Pe măsură ce evoluează, conștiința pare să se dezvolte în fiecare individ, de la o conștiință de grup către o conștiință superioară individuală, apoi să se rearanjeze într-o ordonare superioară de grup și tot așa.
Astfel printr-un alt exercițiu de imaginație, putem vedea cum primele organisme unicelulare s-au strâns ulterior în colonii, apoi au creat forme și organisme mai complexe, în care fiecare celulă se dezvolta asumându-și un rol, ajungând până la complexitatea corpului mamiferelor. În tot acest timp, diverse forme superioare de conștiință și-au asumat "administrarea" organismelor complexe alcătuite din forme de conștiință inferioare pentru a evolua ulterior într-un alt plan.
Probabil în acest punct putem spune că formele inferioare de conștiință ajunse la un stadiu avansat de evoluție ca grup, au alcătuit vehicule pentru forme mai înalte și mai organizate de conștiința.

    După un astfel de proces care a durat cel puțin cateva sute de milioane de ani, aparent forma cea mai înaltă de conștiință atinsă pe această planeta este cea umană, care stăpânește un corp foarte complex, în special la nivelul sistemului nervos, având în prezent capacități cognitive avansate. La fel ca și în cazul celorlalte forme de viață, condițiile extreme au împins umanoizii spre o evoluție din ce în ce mai rapidă, învățând să folosească unelte, să se folosească în mod inteligent de condițiile meteorologice și succesiunea anotimpurilor și în ultima perioada, spre o cascada din ce în ce mai rapidă de descoperiri stiințifice și avansuri tehnologice.
Cu toate astea încă suntem în cea mai mare parte la nivelul de evoluție individual egoist, urmând probabil ca ulterior să ne dezvoltăm o conștiință socială și de grup mai înaltă, în care supraviețuirea și bunăstarea speciei să treacă înaintea avantajelor personale, pe principiul "dacă ne este bine tuturor, ne este bine și la fiecare in parte".
Evident, orice salt în conștiința nu se întâmplă cu de la sine putere, ci ca urmare a unei maturizări și a unei succesiuni de evenimente care să zguduie omenirea și să o aducă într-un punct critic în care noua conștiință să reprezinte poate singura șansă de supraviețuire. Putem vedea asta in modul cum administram planeta și resursele ei, aducând-o în pragul unei catastrofe ecologice, sau cum ne raportăm la celelalte forme de viață, multe dintre ele pe cale de dispariție.

    În general limitarea esențială a speciilor pe calea evoluției este acea a faptului că nu pot concepe un alt mod de a exista decât cel curent. La om, acest aspect este din fericire atenuat datorită capacității cognitive mai înalte care îl face capabil să își imagineze și să proiecteze diferite situații deduse sau ipotetice.
Cu toate astea, această capacitate creează la om un alt tip de limitare și anume autolimitarea, care este susținută prin preluarea unor concepte debilitante și apoi perpetuate în timp, uneori de-a lungul multor generații.
În oricare din cazuri, o dorință de autodepășire a condiției curente sau un eveniment zguduitor adus de Viață, va împinge ființa umană spre a rupe și a lăsa în urmă lanțurile invizibile cu care s-a încătușat pe parcursul unei vieți sau poate vieți la rând.

    Și oamenii mai au un avantaj - memoria individuală și mai ales cea de grup. Nu degeaba se spune că greșeala din care nu am învățat, foarte probabil o vom repeta. În acest sens, toată experiența grea a omenirii de-a lungul vremurilor, de la războaie la foamete, opresiune și boli, a pus caramida cu caramida la a construi înțelegerea pe care o avem astăzi și la maturizarea noastră ca specie. Asocierea în triburi, etnii și națiuni a fost un pas important în evoluția noastră de la "mine" către "noi", iar globalizarea din zilele noastre, a cărei tendință este mai mult decât evidentă, reprezintă pasul către "noi" ca specie planetară responsabilă.

    Cu toate astea, la nivel individual, conștiința în forma umană este capabilă de un alt salt evolutiv, care pare sa fie extrem de rar pe planeta noastră și anume ființa umană trezită, eliberată de iluzii și conștientă de sine.
Ființa umană manifestă o anume cunoaștere de sine, numai că sinele de care este conștientă este o imagine psihologică țesută în jurul aspectului fizic, tendințelor emoționale și obișnuințelor mentale proprii.
Acest sine este schimbător, un simț neautentic al eului, mai degrabă un sine fals, o umbră în comparație cu sinele real, profund și viu, care este cu adevărat ființa umană.
Cum facem diferența între acestea, sau mai bine spus, cum identificăm sinele nostru real? Ei bine, asta a fost întrebarea de bază a căutătorilor spirituali, pe calea lor și puținii maeștri autentici, care ființau în mod natural în acea stare pură, au fost acolo pentru pentru a-i îndruma.

    Acest salt în conștiință necesită în general un proces îndelungat de autoobservare și introspecție, de punere la îndoială a tuturor emanațiilor minții, cu o disciplină constantă. Deși pentru asemenea practici reducerea stimulilor este de ajutor, obiceiurile vechi de retragere într-o mănăstire sau chiar o peșteră nu mai reprezintă neapărat cea mai bună soluție în zilele noastre. Această muncă pare mai agitată și dificilă la început, dar devine ulterior una mai degrabă interioară, continuă și constantă, care are loc în fundal, în timp ce se execută orice sarcină pe care ne-am asumat-o sau pe care viața o cere de la noi.
Altfel spus, devenim conștienți că suntem, iar ceea ce suntem este acolo în orice moment, oricum ar fi el si oricum ne-am simți, activi sau pasivi, agitați sau liniștiți, emoționați sau lucizi. Astfel, putem observa simțurile fizice, emoțiile sau gândurile noastre - toate fiind o "supă" de senzații, în interiorul a ceea ce suntem.
Ceea ce suntem rămâne un mister pentru minte, însăși funcționarea acesteia apărând în ceea ce suntem, dar este ceva atat de viu și evident, încât nu-l putem "înțelege" decât prin a ființa în mod conștient.

    Daca ar fi să ne gândim la un țel suprem al evoluției constiinței, înțelepții multor religii spun că este în cele din urmă acela de a transcende orice formă evolutivă și experențială, pentru a se cunoaște pe sine însăși și apoi de a se întoarce în mod conștient în sursa din care a apărut. Acela este momentul în care misterul existenței se revelează tăcut, când toate devin una și apoi niciuna.

    Închei cu un citat foarte potrivit:

"Nu putem să nu fim ceea ce suntem, dar putem înceta să fim ceea ce nu suntem."

Mooji

Rugăciune

Tată, vindecă-mă de aroganța de a dori altceva
decât a decis Voia Ta să se facă
și ajută-mă să accept ce ai ales pentru mine.

Fă-mi cunoscută calea pe care o am de urmat,
și îndrumă-mi pașii, ca să nu pot călca pe alături,
pentru a mă bucura de fiecare pas pe care îl fac către Tine.

Luminează sufletul meu cu lumina iubirii Tale
și limpezește mintea mea de ceața ignoranței,
pentru a putea vedea lumea așa cum o vezi Tu.

Nu mă lipsi niciodată de ghidarea Ta,
și ajută-mă să recunosc sfânta lumină pe care ai pus-o în mine,
pentru că Tu mă cunoști mai bine decat voi putea eu vreodată.

Așează-te și crești în inima mea,
până când doar Tu vei fi peste tot
și umbra celui care se roagă
va fi dispărut în lumina Ta infinită.

Așa să fie! Amin

Ce sunt eu?

Ce sunt eu, mai mult de-un simplu

ghem ambulant de păreri,

un manunchi de idei fixe,

venite de nicăieri?

Unde-s ideile noastre,

atunci când nu sunt gândite?

Unde-au fost sau se vor duce

gândurile rătăcite?

Unde este cel ce vede,

atunci când ești mic copil,

și care e tot acolo,

când ești bătrân și senil?

Cine-i martorul trezirii,

când toată lumea apare,

sau martorul adormirii,

când apune orice mișcare?

Care este acel principiu

infinit și nenăscut,

acel fond al vieții noastre,

subtil, nemișcat, tăcut?

Care e oglinda vie,

unde te vezi nepătat,

fără urmă de greșeală,

drept și nedistorsionat?

Înainte de-nceputuri,

este Cel făr' de-nceput,

Unica Realitate,

Marele Necunoscut.

Și când inima-i deschisă

și de nimic nu-s distras,

sunt conștient, prezență vie,

sunt grăirea fără glas.

Legile Belagine

     Legile Belagine (Leges Bellagines denumire ce apare ȋn secolul IV d.Hr.) sunt cunoscute a fi legile spirituale de bază, codul dupa care se ghidau, în urmă cu mii de ani, pelasgii şi urmaşii lor dacii. Despre etimologia termenului “belagine” există mai multe teorii:

- Cuvântul este compus din belanus (legi) şi ginus (ȋnceputuri), astfel că ar putea ȋnsemna “legile ȋnceputurilor”.

- Alăturarea cuvintelor pelasgus şi gentaes (gens-gentis-neam-gintă) ar putea avea ca ȋnsemnătate “neamul pelasg”.

- Belagine – Blajin (Be+lagj+âne=Blajine).

Legile belagine „stau la baza civilizației umane“ (Fontes II p.19). "Frumuseţea acestor legi, îi apropia pe oameni de Cer şi-i ţinea drept pe Pământ."

Datorita site-ului Portal Spiritual avem si versiunea audio a acestora.

Lista capitole (download):

• Partea 1
• Partea a 2-a

Textul în forma sa actuală:

1. Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiinteaza toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mainile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicaieri si peste tot este mijlocul Sau, iar chipul Sau este lumina. Nimic nu este faptuit fara de lumina si tot ce vine din lumina prinde viata si ia faptura.

2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumina tunetul si focul ce se revarsa, asa este si gandul omului, el trece in vorba omului si apoi in fapta sa. Deci, ia aminte la asta, caci pana la focul ce arde trebuie sa fie o lumina si un tunet. Lumina omului este gandul sau si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvant, iar vointa omului aprinde focul prin care se faptuiesc toate cele ce sunt in jurul sau.

3. Fii ca muntele cel semet si ridica a ta lumina mai presus de cele ce te inconjoara. Nu uita ca aceiasi pasi ii faci in varful muntelui ca si in josul sau, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul in varf de munte ca si in josul sau, la fel lumineaza soarele piscul cel semet ca si pamantul cel neted.

4. Fii cumpatat ca pamantul si nu vei duce lipsa de nimic. Creanga prea plina de rod este mai repede franta de vant, samanta prea adanca nu razbate si prea multa apa ii stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cat este mai inalt, cu atat radacinile sale sunt mai adanci in pamant, caci din pamant isi trage taria, nu uita asta. Cu cat te ridici mai mult, cu atat trebuie sa cobori mai mult, caci masura ridicarii este aceeasi cu masura coborarii.

6. Puterea omului incepe cu vorba nerostita, ea este asemeni semintei care incolteste, nici nu se vede cand prinde suflare de viata. Lumina semintei este cea care o ridica, pamantul este cel ce-i da hrana, apa ii da vigoarea, iar rabdarea o imbraca cu tarie.

7. Priveste raul si ia aminte la invatatura sa. La inceput este doar un firicel de apa, dar creste tot mai mare, caci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc implinite, prin firea lor. Asemenea este si gandul cel bun si drept randuit, el isi face loc printre pietre si stanci, nu tine seama de nimic, isi urmeaza drumul si nimic nu-i sta in cale. Apa cu apa se aduna, iar impreuna puterea este si mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apa stie unde va ajunge, caci una este cu pamantul si toate cele ce-i vin in cale nu il pot opri pana la sfarsit. Astfel sa iei seama la gandul tau unde trebuie sa ajunga si vei vedea ca nimic nu sta in calea sa. Sa-ti fie gandul limpede pana la sfarsit; multe se vor ivi in calea sa, caci firea lucrurilor din jur este miscatoare asemeni apelor. Apa cu apa se intalnesc, pamant cu pamant si munte cu munte.

9. Ia seama la gandul cel rau, fereste-te de el ca de fulger, lasa-l sa se duca precum a venit, caci te-ndeamna la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevar; sunt ca pulberea campului ce-ti acopera ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea si sufletul tau. Ele te indeamna la trufie, inselaciune, hotie si varsare de sange, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, saracia,boala, amaraciunea si moartea.

10. Nu judeca oamenii dupa greutatea lor, dupa puterea lor, dupa averea lor, dupa frumusetea lor sau dupa ravna lor, caci si unul si altul a lasat din ceva pentru a creste in altceva. Cel bogat este sarac in liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are taria lui ascunsa. Cum firea lucrurilor este miscatoare, asemeni este si omul. Ce da valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decat boul? E mai bogat vreunul ca pamantul ? Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere daca ea nu este lamurita de vreme.

11. Fierul inrosit a fost rece si se va raci iarasi; Vasul a fost pamant si va fi iarasi pamant; Pamantul ce-a fost sterp acum este pamant roditor si se va starpi iarasi peste vremi. Ravna omului face schimbatoare toate acestea. Dar ravna ii intoarce bucuria in tristete si linistea in neliniste. Fierul si focul ajuta omul, dar il si vatama. Si aceeasi ravna il indeamna a merge pe carari nestiute si nebatute de ceilalti dinaintea lui. Tot ravna il indeamna la strangere de averi, la marirea puterii si a se masura cu altii. Fereste-te de a te masura cu altul, caci trufia de aici se naste; ea te va cobori mai jos de dobitoace si te va desparti de fratele si de vlastarul tau.

12. Neinteleptul este manat de ravna, dar inteleptul incaleca ravna. Neinteleptul sufera cand ravna il duce la pierdere si la cadere, dar inteleptul intotdeauna gaseste castigul in pierdere si inaltarea in cadere.

13. Trufia raceste iubirea inimii si o face in dusmanie si nu exista dobitoc mai josnic decat omul care nu mai are iubire in inima sa. Caci iubirea este cea dintai putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gandul tau sa se impresoare cu trufia, caci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gandul bun si vorba in inteleapta iti pot potoli necazul, iti pot racori inima, dar nu te vindeca, pentru ca omul sufera dupa cum trufia a crescut in el, caci suferinta este umbra trufiei.

15. Nu iti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, caci ele asa cum vin, asa pleaca. Dupa orice zi vine si noaptea, si dupa iarna vine primavara, caci asa este randuit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se vad, se nasc, cresc si apoi se intorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor ramane pururi, iar aceasta are nenumarate si nesfarsite ramuri, si asemenea izvoarelor mintii si sufletului tau, ele nu se arata la vedere. Caci o suflare si un foc fac sa creasca toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace si oameni- si din aceeasi vatra vin si catre aceeasi vatra se intorc, si vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic creste langa cel mic fara a-i face rau, asa sa fiti intre voi, cel mare sa nu loveasca pe cel mic si nici sa-i amarasca sufletul, caci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Arunca un lemn pe rau si mai multe vor veni din susul sau catre tine. Adu-i multumire semenului tau, adu-i lumina pe chip si in suflet, iar toate acestea le vei gasi mai tarziu inflorite in inima ta.

17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amagitoare ceea ce nu este al tau, caci cel ce priveste prin ochii tai este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grabi nici o lucrare caci trasul de ramuri loveste inapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplacut. Nu te grabi deci sa aduni ce este inainte de vreme,caci iti va amari sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si ispita.

19. Ramai mereu in racoarea sufletului tau, dar daca mania se aprinde in tine, ia seama ca nu cumva sa treaca de vorba ta. Mania vine din teama si nu a locuit dintru inceput in inima ta; Daca nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia inchide poarta intelepciunii, iar cel trufas se pune singur langa dobitoace. intelepciunea este mai pretuita decat toate cele ce se vad cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tau si este rodul cunoasterii udata de vreme.

20. Nu-ti amari sufletul cand simti durerea si neputinta, ci mai degraba cauta sa te folosesti de ele pentru indreptare , caci in rod ai si samanta. Nu se poate ca o samanta buna sa dea rod rau. Lacomia intotdeauna duce la pierdere, furtul intotdeauna duce la boala, gandurile sterpe intotdeauna duc spre ratacire, mania intotdeauna loveste inapoi, rautatea si neadevarul intotdeauna aduc neputinta , trufia intotdeauna aduce suferinta.

21. Mergi la izvor cand sufletul ti-e aprins, scormoneste in apa limpede si asteapta pana ce devine iarasi curata. Asa se va duce si aprinderea sufletului tau, precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gandul tau, si cum samanta nu se poate fara coaja, asa este si gandul cel rodnic al omului. Coaja gandului rodnic este vointa, iar fara vointa, gandul se usuca si nu foloseste la nimic. Dar puterea este in rabdarea semintei, iar vointa si rabdarea fac mladita firava sa razbata pamantul tare.

23. In vremea lucrului tau, inveseleste-ti inima la vederea lucrarii tale inainte de terminarea ei, caci precum fructul isi anunta venirea cu o floare, tot asa fapta omului este vazuta de cel cumintea si simtirea limpede, inainte de a fi terminata.

24. Ia bine seama la cauza omului sarac, dar si la cauza omului grabnic avut, caci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sarac are multe ganduri desarte si le schimba de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a invelit bratele si picioarele. Cel grabnic avut ori e hot si inselator, ori vede mai bine necazul altuia si cauta a-l amagi, de acolo isi trage grabnica avutie.

25. Fii bland si rabdator cu cei de langa tine, caci asa cum te porti tu cu ei, asa se poarta si altii cu tine, caci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumina cu cea care se vede prin ochii tai.

26. Unde este taria omului acolo ii este si slabiciunea , ceea ce-l ridica il si coboara; ramai in limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel bland este deasupra celui aprig. Limpede sa-ti fie mintea si simtirea, si ia seama de toate acestea.

27. Taria muntelui vine din rabdarea sa, din linistea sa, stanca ii este numai invelitoare. Dar taria lui este incercata de vant, de apa cea lina. Ia-ti puterea din rabdare si din liniste si foloseste-te de ea prin limpezimea gandului tau, caci nu tulburarea izvorului roade stanca, ci limpezimea sa.

28. Lucrarea facuta din teama nu are viata lunga si taria ei este asemeni unei revarsari de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de afara, dar este chemata de teama lor, insa teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevar, lene si trufie.

29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba alba si nerosita de vin si lasa vremea sa o imbrace cu intelepciune. Nu privi la trupul lor slabit si garbovit, caci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea intelepciunii.

30. Multumeste pamantului pentru toate cele ce-ti ofera, multumeste cerului pentru ploaia care iti hraneste pamantul, multumeste soarelui pentru caldura si lumina casei tale si a pamantului tau,multumeste lunii pentru linistea somnului tau, multumeste stelelor ca vegheaza asupra somnului tau, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste padurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrarile ce-ti arata, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zambet pe chip.

31. Precum iarba buna creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama ca purtarea lor cea rea este semanata si crescuta din teama si neputinte, iar trufia este invelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu cauta a-i indrepta din vorbe si mustrare, caci apasarea pe rana nu o vindeca.Oare iarba aceea este rea doar pentru ca este amara pantecului tau ? Asa este si cu omul, de vei vrea sa-l indrepti, adu-i pentru inceput gandul si simtirea la ce este placut atat omului bun, cat si omului rau. Unul vede roata plecand, iar altul vede aceeasi roata venind. Cine vede mai bine ?

32. Doar cel inteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, caci cel inteleptit a fost odata si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-au facut sa tina seama de alcatuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare in varful muntelui si acolo nu a scapat de ele, a fugit in mijlocul padurii si iata ca roadele erau cu el, apoi a privit in launtrul sau si iata ca roadele sale amare aveau radacini in mintea si simtirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasa ca cealalta ? Este un izvor mai limpede decat altul ? Este un fir de iarba mai presus de un altul ? Fiecare are taria, frumusetea si priceperea lui. Este in firea lucrurilor ca padurea sa aiba felurite soiuri de copaci, de iarba, de flori si dobitoace. Nu seamana un deget cu altul de la aceeasi mana, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este marul mai intelept decat prunul sau parul ? Este mana stanga mai buna ca dreapta ? Altfel vede ochiul stang de cel drept ? Cele de sus isi au rostul lor si cele de jos isi au rostul lor, cele mari isi au rostul lorsi cele mici isi au rostul lor, cele repezi isi au rostul lor si cele incete isi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin isi vor avea rostul lor.

34. Neputinta vine dupa rautate si neadevar, caci ceea ce dai aceea primesti, ceea ce semeni aceea culegi, dar ia seama ca lumina sufletului tau si al celui de langa tine are aceeasi vatra si ramane fara umbra. Vezi ce tulbura necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tau. Adu-i linistea in suflet si limpezimea in minte si batranetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si taria ta nu vor slabi si te vei intoarce de unde ai venit, satul de caldura urmasilor tai.

35. Intotdeauna va fi cineva dedesubtul tau si intotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tau sa te uiti cu iubire si nu cu trufie caci acolo iti sunt radacinile, iar la cele ce sunt deasupra ta sa te uiti cu privirea de prunc si fara teama.

36. Cele tari, cele slabe si cele nevazute sunt cele ce alcatuiesc lumea si toate acestea le gasesti in om si toate alcatuiesc un intreg. Nu este nimic care sa fie afara si sa nu fie si inauntru. Ia seama la toate acestea cand iti apleci privirea inauntrul tau si vei gasi toata intelepciunea zeilor ascunsa in nevazutul fiintei tale. Zeii au luat seama inaintea omului de aceasta intelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

37. Ia aminte ca bataia inimii, curgerea sangelui prin vine, vindecarea ranilor, frumusetea ochilor si minunatia alcatuirii trupului sunt facute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este in fiecare si al carui chip se arata in lumina. Dar nu uita ca trupul este doar o farama din putinul care se vede…

38. Curatenia trupului si desfatarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, caci nu un sunet placut te ridica, nici o duioasa atingere, nici un gust placut, nici o mireasma imbatatoare si nici o bucurie a ochilor. Caci unde este caldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este placutul apare si neplacutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este ras, si plansul pandeste.

39. Iata dar calea de inceput : cumpatarea in toate cele ce faci, ascultarea de batrani si de cei intelepti, harnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevar si de vorbele desarte, ferirea de cearta si de manie, buna purtare intre semeni. Dimineata sa te trezesti cu ele, ziua sa le porti mereu in minte, seara sa le ai cu tine in somn si astfel supararea, lipsa, amaraciunea, neputinta,boala si rautatea altora nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se afla iubirea, vointa, curajul, rabdarea, modestia si ele ridica omul cu adevarat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmeaza calea zeilor, dar ingroparea lor te arunca mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevarata cunoastere si intelepciune, adevarata putere, adevarata bucurie, adevarata bogatie, rodnica si trainica lucrare.

41. Dar iata ca unde este iubirea poate aparea si ura, unde este vointa poate aparea si delasarea,unde este curajul poate aparea si frica, unde este rabdarea, poate aparea si graba si unde este modestia poate aparea si trufia. Caci miscatoare sunt si cele ce se vad si cele ce nu se vad din fiinta omului. Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se afla cel ce gandeste si acesta este cel ce vede miscarea in nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfata in cunoasterea si linistea ce intrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine si raul ca rau, este atras de una si fuge de cealalta, dar inteleptul vede si frumosul si uratul, simte si frigul si caldura, si finetea si asprimea, aude si placutul si neplacutul, gusta si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoare a si nu face judecata intre ele. El vede deslusit ca firea lucrurilor este in toate, caci frumosul din urat se trage si uratul din frumos, dulcele a fost amar la inceput si se va face iarasi amar, placutul se naste din neplacut si neplacutul din placut. Si toate acestea lumineaza sufletul inteleptului pentru ca cele bune si placute hranesc si bucura trupul si simturile sale, iar cele neplacute neinteleptuluihranesc mintea si inielepciunea sa, caci vede innoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

43. Nu este usoara cararea zeilor, dar nu uita nici o clipa ca omul poate cuprinde in iubirea sa mai mult decat poate cuprinde in ura sa, caldura se ridica mai mult decat poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decat cel ce este dedesupt, usorul se intinde mai mult decat se intinde greul, lumina razbate mai mult decat poate razbate intunericul, puterea care uneste este mai mare decat puterea care desparte.

44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijina; nevazutul si vazutul acelasi loc ocupa; toate cele mari stau ascunse in cele mici, iar aici este o mare taina a firii; mare printre intelepti este cel ce o pricepe.

45. Inteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gandeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neinteleptul ii desparte. Deschide-ti bine ochii, caci cel ce face, cel ce simte si cel ce gandeste sunt asemeni norilor care vin si pleaca, dar cel ce vede prin ochii tai este vesnic si lumina sa este fara umbra. El este dincolo de viata si moarte, dincolo de bine si rau, dincolo de frumos si urat, dincolo de curgerea timpului.

Tatăl nostru - o perspectivă spirituală

Isus, maestrul creştinismului, la fel ca şi alţi maeştri spirituali, a fost în primul rând o fiinţă trezită la adevărata sa natură, un suflet iluminat, care se manifestă conştient, din perspectiva identităţii sale cu Sinele divin ("Eu şi Tatăl una suntem!"). Rugăciunea Tatăl nostru este o minunată expunere a adevărului divin în cuvinte simple, potrivite vremurilor de atunci, dar nu numai. Cu toate că a fost interpretată în diferite feluri, modul simplu şi clar în care a fost concepută a avut darul să-i păstreze, peste timp şi traduceri, puterea pe care o emană.

Tatăl nostru, care eşti în ceruri

Tatăl este Cel din care toate apar şi în care toate sunt, conştiinta unică, infinită şi eternă ("Alfa şi Omega" - începutul şi sfârşitul). Cerurile exprimă mai clar, în percepţia oamenilor, ideea de spaţiu fără limite ce cuprinde toate formele manifestate, cu natura lor limitată şi efemeră.

Vie Împărăţia ta

Cu toate că arată ca o invitaţie, este mai curând o deschidere voluntară către recunoaşterea naturii divine de care nu suntem conştienţi, dar care este permenent în noi şi care nu ne-a părăsit niciodată.

Facă-se Voia Ta

Aceasta exprimă acceptarea totală a ceea ce se întâmplă, a momentului prezent aşa cum apare. Toate problemele oamenilor apar din neacceptarea şi opunerea de rezistenţă situaţiei prezente. În momentul când devii una cu voia Tatălui, primind cu deschidere tot ceea ce vine spre experimentare, toată rezistenţa dispare şi, prin urmare, dispare implicit singura cauză a nefericirii.

Precum în cer, aşa şi pe pământ

Cerul nu este separat de pământ decât în mintea duală a oamenilor. Dacă cerul este reprezentat de Fiinţa Unică, completă, în care toate fiinţele sunt Una, ca extensii ale acesteia, pământul este reprezentat de acele fiinţe care cred în separare şi care au uitat că la cel mai profund nivel sunt Una cu Tatăl.
Dacă cei ce sălăşluiesc în Împărăţia Cerurilor sunt una cu Voia Tatălui, atunci pentru ei nu există nefericire. Această dorinţă este exprimată şi pentru locuitorii pământului, unde nefericirea pare să fie ceva obişnuit. Experiemntarea Împărăţiei Cerurilor este aşadar doar o situaţie de alegere, ea poate fi experimentată aici şi acum, doar prin schimbarea perspectivei. Este alegerea omului dacă rămâne doar un simplu pamântean, sau dacă îşi recunoaşte Sursa şi devine un locuitor cu drepturi depline al Împărăţiei Cerurilor. Astfel, în loc ca cerul să fie realitatea şi pământul să fie iluzia, pământul va aparţine aceleiaşi realităţi, devenind prin oameni un mic colţ de paradis.

Pâinea noastră cea de toate zilele

Pâinea reprezintă cele necesare supavieţuirii noastre în această formă pământească. Are un sens mai larg, incluzând hrană, adăpost şi toate cele necesare menţinerii acestei forme.

Dă-ne-o nouă astăzi

Prin această cerere este arătată încrederea (credinţa) că toate cele necesare ne sunt oferite prin Voia Tatălui, că existenţa are grijă de noi.

Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
Aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri

Aici este exprimat un fapt foarte profund - acela că iertarea nu se poate obţine decât iertând. Pentru că toţi suntem Una şi Una cu Tatăl, nu poate exista decât o singură iertare. Când iertăm tot ce este de iertat în viaţa noastră, atunci ne iertăm implicit şi pe noi înşine. Numai când această iertare se produce profund şi complet, putem experimenta Împărăţia Cerurilor, pentru că odată cu iertarea noastră dispar barierele autoimpose care ne separă de Tatăl Ceresc, iar credinţa în dualitate şi separare se dizolvă.

Şi nu ne duce pe noi în ispită

Ispita este reprezentată de lucrurile exterioare în care omul crede că îşi poate găsi fericirea. A uitat că în interior are totul, pentru că şi-a uitat adevăratul Sine divin. Toate lucururile exterioare, după care omul aleargă, creează rezistenţă faţă de plenitudinea momentului prezent, faţă de Voia Tatălui, aşa cum se manifestă ea acum. Astfel, cel care se roagă, îşi propune să rămână ancorat în prezent, şi să nu mai piardă momentul de acum, alergând după himere.

Şi ne izbăveşte de cel viclean

Cel viclean este ego-ul, acel sine mic şi nevoiaş creat de mintea care se identifică cu tot felul de lucruri exterioare şi care este în permanenţă în goană dupa ceva care să-l împlinească. Este cel care aparţine lumii dualităţii şi de care trebuie să fim izbăviţi, pentru a putea trăi permanent în prezent şi a experimenta miracolul vieţii aşa cum e. Din perspectiva ego-ului, lumea nu este un loc plin de provocări care te ajută să creşti ci toate se împart în bune sau rele în funcţie de ce îi convine sau nu. El este cel care şi-a imaginat frumosul şi urâtul, binele şi răul, zeii şi demonii, raiul şi iadul.

Căci a Ta este Împărăţia, Puterea şi Slava

Creaţia este UNA, Puterea este UNA, Iubirea este UNA. Toate sunt în şi una cu Tatăl. Nimic nu este în afara Lui, pentru că numai El este.

Acum şi pururea şi-n vecii vecilor

Eternitatea nu înseamnă timp nesfârşit ci lipsa timpului.
Pururea şi în vecii vecilor, este numai eternul ACUM.

Amin.