În diferite momente din viaţă m-au "framântat" diverse întrebări, considerate de minte mai mult sau mai puţin importante, de la:
"Cum să îmi găsesc un loc de muncă potrivit?"
"Cum să fac să îmi măresc veniturile?"
"Este această persoană potrivită pentru o relaţie?"
..păna la:
"Să îmi cumpăr acest lucru?",
sau:
"Să dau curs acestei invitaţii?".
De cele mai multe ori, când nu ştiam că mintea este doar un instrument care datorită îndelungii condiţionari, a ajuns să funcţioneze compulsiv şi în mare parte defectuos şi ineficient, mă lăsam prins în tot felul de procese mentale, de căutări de soluţii şi răspunsuri, care de cele mai multe ori întârziau să vină sau nu veneau deloc. Alteori, când credeam că am găsit un răspuns, se dovedea a nu fi valabil căci soluţia pe care o promitea nu era uşor de pus în practică şi impunea compromisuri sau eforturi nejustificate.
Ulterior am realizat că goana dupa aceste răspunsuri, reprezenta o căutare a minţii, căutare care nu putea avea loc decât prin aceleaşi procese mentale, care la rândul lor nu se puteau baza decât pe elemente cunoscute, mai exact pe premise şi informaţii vechi.
Cu alte cuvinte, cu cât căutarea mentală era mai intensă, cu atât inspiraţia avea mai puţine şanse să se manifeste şi informaţia subtilă mai dificil să ia formă şi să devină idee.
Mai târziu, când prin înţelegere am realizat că există o inteligenţă mult superioara minţii, care poate furniza toate răspunsurile de care avem nevoie, atunci când ne sunt de folos, a fost o bucurie să realizez că întrebarea iniţială era suficientă. Aşadar, în loc să mă las prins în tot felul de flotări mentale, care au darul de a se învârti în cerc, era suficient doar să las gândurile să se risipească, să las liniştea să se aşeze în interiorul meu şi răspunsul începea să străluceasca asemenea unui diamant care tocmai a fost curăţat de noroi.
Ulterior, prin observare, am sesizat că răspunsul este pliat pe ceea ce eram în momentul cănd puneam întrebarea şi în general era în strânsă legatură cu modul cum mă raportam la situaţia faţă de care aveam nelămuriri. Mai exact, dacă eram invitat la o petrecere şi aveam senzaţia ca acolo nu ma voi simţi în largul meu (aspect datorat, evident, altor condiţionări anterioare), după ce puneam întrebarea dacă e mai potrivit să merg sau nu, în liniştea pe care o lăsam să fie îmi era evident că nu am pentru ce să merg, atât timp cât nu o fac cu deschidere şi detaşare. E ca şi cum aş fi ţinut mâna pe o soba fierbinte ştiind că sunt şanse mari să mă ard. Cu toate astea, chiar dacă nu dădeam curs invitaţiei, încă observam de ce varianta de a merge îmi provoca disconfort - voiam să ştiu unde era condiţionarea care nu mă lăsa să fiu împăcat cu oricare alegere. Alteori, când eram liniştit şi detaşat de oricare dintre variante, răspunsul era evident că nu contează ce aleg, şi de obicei, avea loc un eveniment care decidea ce cale voi urma.
La un moment dat, m-am întrebat dacă însăşi capacitatea de a alege este ceea ce ne da senzaţia de libertate, dacă ceea ce este denumit "liberul arbitru" reprezintă cheia păcii interioare. Cand mi-am pus întrebarea însă, mi-a devenit imediat evident faptul că însăşi a depinde de o alegere este o formă de sclavie. Cum spuneam mai sus, mintea nu este capabilă decât să caute, şi fiind în permanenţă în căutarea a ceva, îşi închipuie că o alegere sau alta va reprezenta calea spre obiectul căutat. Atunci omul devine sclavul alegerilor lui şi constată ulterior că nici una dintre ele nu-l face fericit, pentru că din start era sclavul obiectului căutat sau mai exact a starii pe care acesta i-o putea genera.
Orice alegere presupune un scop, altfel alegerea îşi pierde sensul.
Orice scop este, prin natura lui, o situaţie care temporal este situată în viitor.
Orice scop, tot prin natura lui, este o situaţie spre care mintea tinde pentru că promite o stare dorită, în orice mod ar fi ea privită.
Acestea fac ca alegerea în sine sa fie o iluzie de libertate, ea nefiind decat schimbarea unui lanţ cu altul. Şi aşa omul îşi petrece întreaga viaţă schimbând lanţurile între ele, fără să-şi dea seama că un lanţ, chiar dacă e de aur, tot un lanţ rămâne.
Într-un fel sau altul, tot asta este şi democraţia. Asa cum Merovingian spunea în filmul "The Matrix": "Alegerea este iluzia creată de cei care au puterea pentru cei care nu o au."
Ce înseamnă a fi "puternic" în acest context? Nimic altceva decât a fi detaşat de rezultatul alegerilor mele. Ideal ar fi ca alegerile să nu mai reprezinte nimic pentru mintea care caută într-una, dar dacă totuşi ar fi să însemne ceva, poate ar fi suficient să reprezinte curiozitatea de a experimenta o variantă sau alta, fără aşteptări şi fără ca pacea interioară să fie afectată de vreun rezultat.
Urmând raţionamentul de mai sus, se pare că liberteatea cât şi pacea interioară sunt ele însele nişte alegeri. Sunt alegerile fundamentale. De ce să alegi ceva care să te ducă la ele cand poţi să le alegi direct pe acestea şi atât? Maeştrii spirituali spun că aceste calităţi au fost ale noastre dintotdeauna şi vor fi ale noastre pe veci, pentru că reprezintă ceea ce suntem cu adevărat. Aşadar, de ce ai alege să foloseşti ceva trecator ca să obţii ceva etern? Este absurd! Cu toate astea, mintea noastră condiţionată asta încearcă să facă şi o şi face atât timp cât nu devenim conştienţi de ea ca instrument minunat dar defectuos şi de noi ca sine real ce nu şi-a pierdut nici libertatea nici pacea ci doar au fost acoperite de vălul iluziei.
Asa ca, frate drag sau soră dragă, îndreaptă-ţi atenţia spre ce crezi că îţi doreşti, spre ce scopuri te îndrepţi, şi eliberează-te de oricare dintre ele acum! Libertatea şi pacea ta se întind dincolo de ele, dincolo de minte, chiar dincolo de timp şi de spaţiu.
Nu lăsa ceea ce este efemer să îţi definească modul de exprimare, să te definească pe tine.
Închei cu un citat al lui Krishnamurti:
"O minte care se întreabă - nu o minte care caută - trebuie să fie o minte eliberată atât de nevoia de experienţă cât şi de căutarea adevărului."
