marți, 26 noiembrie 2013

Imaginea de sine - cauza tuturor problemelor, Cunoaşterea de sine - unica soluţie

Încă mi se mai pare uimitor cum uneori, în cele mai neaşteptate situaţii, au loc înţelegeri foarte profunde (realizări) ce conduc la o claritate cu mult peste rezultatul flotărilor pe care le face mintea în cele mai intense momente de care este capabilă. Înţelesesesm cu ceva vreme în urmă la nivelul intelectului şi ulterior din ce în ce mai profund, în urma unor repetate lecturi şi discuţii, faptul că Eu nu sunt nimic din ce poate fi definit, pentru că tot ceea ce poate fi definit, este prin excelenţă limitat. De aceea, când scriu Eu cu majusculă, o fac pentru a sublinia acest lucru. Treptat, am înţeles că nu sunt corpul, nu sunt mintea, nu sunt emoţiile şi nu sunt nici măcar propria percepţie, acestea fiind doar nişte unelte de care mă folosesc temporar. Prin observare a devenit evidentă în mine o puternică asociere între imaginea de sine şi oricare din aceste unelte. Astfel dacă corpul manifestă o răceală imediat apare expresia "(eu) sunt răcit", dacă simt o emoţie ce exprimă bucurie spun că "sunt bucuros" sau dacă mintea este preocupată voi spune că "sunt îngândurat". Am înţeles şi acceptat că acestea sunt doar concepte ce reprezintă nişte calităţi sau stări ale acestor unelte, dar aceasta înţelegere nu reduce impulsul interior de a asocia ideea de sine (de Eu) cu ceva. E ca o necesitate de a mă autodefini, este dorinţa de a mă cunoaşte, din care se naşte întrebarea care a pus oamenii în dificultate  de milenii: Cine sau ce sunt Eu?

Este evident că alte specii cunoscute în afară de om nu par a-şi pune asemenea întrebare şi cu toate astea reuşesc să existe fără nici o problemă. Faptul că nu ştiu cine sau ce sunt nu pare să le afecteaze în vreun fel. Nici faptul că oamenii le dau un nume nu par să le ajute cumva. Prin urmare, apare în mod natural întrebarea: Care este sursa acestui impuls?
Răspunsul imediat ar fi că singura unealtă care este evident mai evoluată la om decât la restul speciilor, şi care de altfel îl ajută să-şi pună întrebări, este mintea.
Cu toate că aceast raţionament este doar o flotare mentală, deja lucrurile încep să se aşeze. Un animal, de exemplu, are în mod evident un corp, pare să aibă nişte emoţii elementare (cum ar fi frica sau afecţiunea), şi o minte suficient de capabilă cât să-l ajute să înveţe, să se adapteze şi să supravieţuiască. Cu toate astea ele, ca şi oamenii, există, dar nu par sa aibă tot atâtea probleme.

Dezvoltarea capacităţilor mentale i-a oferit omului posibilitatea şi implicit dorinţa de a cunoaşte. Această dorinţă, care l-a facut pe om capabil să distrugă un atom doar ca să vadă ce e înăuntru, l-a determinat ca neştiind ce e, să se asocieze cu şi să se definească pe sine ca cele mai intime aspecte pe care le poate observa. Acestea sunt evident corpul, mintea şi emoţiile. Într-un fel e de înţeles, pentru că nefiind capabil să se separe de ele (fiind "condamnat" să le aiba toată viaţa), tinde să creadă că el este suma acestora.

Astfel, prin această identificare greşită s-a creat o falsă percepţie de sine (sau un sine fals) şi de aici au apărut toate problemele.

Toate cele trei unelte sunt limitate şi diferite de la om la om. Corpul poate fi mai frumos, mintea poate fi mai sclipitoare, dar mai presus de toate, emoţiile şi trăirile pot fi mai satisfăcătoare. Astfel omul a început să se îmbunătăţească, să vrea să ştie mai mult, să vrea să aibă un corp mai atractiv sau sa aibă emoţii din ce în ce mai plăcute. Am experimentat asta fiecare dintre noi încă de la frageda vârstă de 3-4 ani când am vrut ca maşinuţa noastră să fie mai mare sau păpuşa mai frumoasă.
Ulterior sinele fals s-a perfecţionat odată cu mintea; cu cat aceasta devenea mai performantă, cu atât sinele fals (ego-ul) devenea mai abil şi evaluarea respectiv autoevaluarea mai pretenţioase. În dorinţa sa de autoperfecţionare, omul a încercat să-şi adauge tot felul de lucruri la imaginea de sine. Dacă se autoevaluează ca urât, încearcă să-şi înfrumuseţeze corpul. Dacă crede că nu se poate înfrumuseţa, încearcă să acumuleze bunuri materiale. Dacă partea materială lasă de dorit, se va refugia în cunoaştere sau în oricare direcţie care să-i ofere un succes şi care să-i dea impresia că este mai bun ca alţii, cel puţin în acel domeniu.
Astfel, în comparatie cu un animal care nu se poate autoevalua, omul este capabil de depresie dacă se autoevaluează ca deficitar pe unul sau mai multe aspecte. De aceea, de exemplu, sinuciderea este specifica omului.

Unii pot spune că evoluţia minţii şi această căutare asiduă a facut posibilă evoluţia umană până la acest nivel atât de avansat. Adevărat, dar dacă e să îl luăm în seamă pe Darwin, speciile fără instrumentul numit minte nu au rămas la nivel de bacterie, toate au evoluat mai rapid sau mai lent. Da, instrumentul numit minte oferă posibilitatea unei evoluţii mai rapide şi mai sofisticate, dar să nu uităm că mintea nu este capabilă încă să înţeleagă nici măcar complexitatea corpului sau emoţiilor, ca să nu mai vorbim de celelalte lucruri din univers. Mintea nu este capabilă nici măcar să se înteleagă pe ea însăşi. Ca să nu mai pomenesc de faptul că a cauzat moartea a sute de milioane de semeni numai în secolul XX. Mai curând se poate spune că mintea, care pare extraordinară, este de fapt un instrument încă în stadiu incipient de evoluţie.

Ok până aici. Personal am înţeles că mintea şi impulsul cunoaşterii de sine au creeat toate problemele, pentru că am acceptat ca posibilitate că nu sunt nici una din cele trei unelte cu care mintea îmi sugerează să mă identific. Întrebarea rămâne totuşi, şi acum pare să fie mai arzătoare după raţionamentul de mai sus: Cine sau ce sunt Eu? Cine sau ce foloseşte mintea sau corpul, cine experimentează emoţii şi cine percepe senzaţiile? Toate acestea se întâmplă cui? Care este martorul ultim al acestor evenimente?

Aceste întrebări m-au îndreptat spre abordarea spirituală a cunoaşterii. Iniţial pentru simplul motiv că doar de acolo veneau răspunsuri în această direcţie. Uneori acele răspunsuri nu satisfăceau mintea dar, în mod surprinzător şi greu de explicat, am simţit de multe ori că ceea ce citeam sau auzeam era adevărat.
Am decis ca până simt că am suficient discernământ şi profunzime, să nu mai cred cu uşurinţă tot ce-mi spune mintea. Nu pentru că nu aş aprecia-o; e un instrument minunat şi îl respect. Dar dacă accept posibilitatea că e un instrument, accept şi posibilitatea că poate funcţiona defectuos. Probabil oricui i s-a întâmplat măcar o dată ca, pornind de la premise greşite, să ajungi printr-un raţionament corect la o concluzie cel puţin la fel de greşită. Prin urmare, chiar dacă mintea mea funcţioneaza corect, iau în calcul posibilitatea ca premisele de la care a plecat (informaţiile pe care deja le are şi le foloseşte) pot fi greşite.
Oricine îţi poate spune orice; nu poţi crede pe toată lumea în orice moment. La fel e şi cu mintea. E o voce care spune vrute şi nevrute, şi atât timp cât încă se întâmplă să mai funcţioneze nestăpânit, prefer să fiu rezervat dacă o cred (o urmez) sau nu. Cu atât mai mult cu cât procesele mentale cu o adevarată utilitate practică au un procentaj destul de redus comparativ cu totalitatea activităţii mentale. Unii spun că doar 10% din gânduri sunt utile şi reprezintă un suport practic în viaţa de zi cu zi, restul nefiind decât zgomot mental.

Această detaşare faţă de propriile procese mentale poate fi totusi destul de dificilă, tocmai datorită faptului că mintea ţi se oferă pe ea însăşi ca răspuns al întrebării "Cine sunt?". Şi e dificil de adoptat această rezervă sau "neîcredere" în ce spune mintea, până nu există o adevărată motivaţie în acest sens. Din păcate cea mai eficientă motivaţie rămâne suferinţa. Tocmai greşita identificare a sinelui pe care o creează mintea duce mai devreme sau mai târziu la suferinţă, pentru că vrem să fim mai mult şi orice am primi aici nu va fi niciodată suficient. Cu toate astea, când există o motivaţie destul de puternică în a renunţa la aberaţiile pe care le produce mintea de cele mai multe ori, se începe adevărata descoperire de sine, care e o binecuvântare pentru că reprezintă unica soluţie la toate problemele. De fapt, de aici se începe aprofundarea în arta meditaţiei, a observării şi îmblânzirii minţii şi realizarea adevăratului Sine.

De aici înainte, nu se mai pot spune multe, deşi sunt indicatori care să te îndrume spre cine eşti cu adevărat. Mai pot spune totuşi ceva, după care doar experienţa ta personală te mai poate purta. Lăsând la o parte toate uneltele şi toate raţionamentele, ceva rămâne evident chiar şi când mintea e tăcută, chiar şi când emoţiile dispar, chiar şi când simţurile par să amorţească. Acel ceva nu este nici gând, nici sentiment, nici senzaţie - este o certitudine: Eu sunt!



Fără corp, nu poţi fi ucis,
fără posesiuni, nu poţi fi jefuit,
fără minte nu poţi fi înşelat,
aşadar pentru ce să nu rămâi detaşat?

Din înţelepciunea Zen

luni, 20 mai 2013

Viaţa, un proces conştient

    Mă uit la oamenii din jurul meu şi observ că, deşi unii dintre ei se străduiesc să fie atenţi la alegerile pe care le fac şi la ce au de învăţat din diverse experienţe, majoritatea se lasă purtaţi, fără să-şi dea seama, de pornirile lor inconştiente şi atunci când trec prin diferite întâmplări, nu se întreabă ce au de învăţat de acolo. Se poate spune că viaţa îi trăieşte pe ei şi din fericire, in cele din urma e bine că se întâmplă aşa căci altfel evoluţia ar fi imposibilă.
Cineva spunea: "Dacă ar fi trebuit să ne aducem aminte să respirăm, am fi fost morţi de mult".

Este probabil ceva normal ca încă să fim influenţaţi de pornirile noastre inconştiente, dar observarea lor este singura cale să ieşim din acelaşi cerc vicios în care ne învârtim de vieţi întregi.

Senzaţia personală când mă mai simt încă uneori condus de acest fel de influenţe este de dezamăgire, dar în acelaşi timp tind să devin mult mai atent şi să mă întreb de fiecare dată de unde vine această atracţie spre diverse acţiuni. Pot la fel de bine să le numesc dependenţe, dacă aş defini dependenţa ca pe un impuls greu sau aparent imposibil de stăpânit de a face ceva în mod repetat.
Am sesizat că dependenţa este de fapt un tipar de comportament pe care l-am repetat atât de des încât a devenit parte din modul nostru de manifestare. O obişnuinţă şi chiar mai mult de atât, în special dacă mintea o asociază cu vreun fel de plăcere sau relaxare.

Dacă ar fi să iau ca exemplu dependenţa de fumat pe care am experimentat-o până acum câţiva ani, am observat că fumatul unei ţigări era un răspuns inconştient din multe puncte de vedere, atât ca încununare a unui succes cat mai ales ca răspuns la o stare de agitatie sau stres. Am observat ulterior o similaritate evidentă între activitatea mentala şi tendinţa de a fuma. Când eram liniştit, nevoia de ţigară putea fi aproape inexistentă.
După ce m-am lăsat de fumat de câteva ori, uşor frustrat m-am întrebat de ce există aşa o inerţie în a manifesta acest tipar de comportament. Ştiind deja că a fi prezent în clipa de acum şi implicit conştient de tine însuţi, te ajută să "arzi" tiparele inconştiente şi de asemenea că a încerca să te lupţi cu ele le întăreşte în loc să le diminueze, am decis la un moment dat să fumez în mod conştient.
Asta a însemnat să fiu cu atenţia în totalitate asupra fumatului atunci când aprindeam o ţigară, de la primul până la ultimul fum. Dacă nu-l puteam stăpâni, cel puţin să fiu în totalitate acolo când o fac, şi să-mi devină clar tot acest proces. Mi-am dat seama că rareori savuram o ţigară cu adevărat. În majoritatea cazurilor, fumatul era un proces de care nici nu mai eram conştient că se întamplă, era automat şi fără nici o impresie care să rămână. Eventual când aprindeam o ţigară, îmi aduceam aminte că nu cu mult timp în urmă aprinsesem alta.

După scurtă vreme în care am fumat în mod preponderent conştient, pe lângă faptul că savuram cu adevărat o ţigară, frecvenţa fumatului s-a redus de la peste un pachet până la 5-7 tigari pe zi sau mai puţin. De fapt, am sesizat că chiar datorita faptului că le savuram cu adevărat, necesitatea de a fuma mai des a scăzut.
Am experimentat ceva similar şi cu mâncatul. Cu cât procesul era mai conştient şi savuram mai pe îndelete mâncarea, cu atât tendinţa de a mânca mai des sau mai mult s-a diminuat.
Se spune că procesul de savurare a unei activităţi satisface o nevoie mai înaltă a sufletului de experimentare. Mai exact, aşa cum corpul se hrăneşte cu mâncare şi mintea cu informaţie, în mod similar sufletul se hrăneşte cu senzaţii, şi de fapt doar cu ele rămâne în tot acest proces.
În momentul când un proces este automat (atenţia ta este în altă parte când faci asta, cum ar fi la televizor sau pierdut în gânduri), practic nu îl experimentezi cu adevărat şi necesitatea de a-l repeta va aparea curând.
Se mai spune că dacă poţi să faci ceva în mod total, cu toata atenţia şi capacitatea de percepţie de care eşti capabil, nu este nevoie să faci acel lucru de prea multe ori. Poate chiar numai o singură dată e suficient ca să îl cunoşti.

În mod similar, am extins acest mod de a face lucrurile conştient către toate celelalte experienţe din viaţa mea. Practic intenţia este de a trăi absolut totul în mod total şi conştient. Să fiu acolo de fiecare dată, în totalitate. Să urmăresc tot ce se întâmplă în mine cu fiecare experienţă în parte, să observ tendinţele inconştiente, să văd ce tind să spun, să simt, sau să fac în diverse situaţii. Aşa, treptat ajung să cunosc multe aspecte de care nu aveam habar, dar cu toate astea să le las sa fie, chiar dacă îmi plac sau nu. Ca şi fumatul, prin observare se atenuează tendinţa de a face un anumit lucru conform obişnuinţei. Pur şi simplu, la un moment dat ajungi să realizezi că un anumit aspect nu îţi mai este de folos şi renunţi la el în mod natural, fără nici o tensiune.
 Astfel poţi renunţa de la dependenţe precum fumatul până la dependenţa de a eticheta şi judeca fiecare lucru sau persoană pe care le vezi conform unor păreri anterioare, sau de a-ţi forma o părere pe care ulterior s-o aplici în situaţii similare, fie că este potrivit sau nu.

Mintea noastră deja se gândeşte la o altă experienţă în timp ce noi suntem deja în procesul experienţei prezente şi prin urmare, ceea ce ar trebui să experimentăm acum se face diminuat sau aproape deloc.
La un moment dat când începi să observi în mod constant cum te laşi tras în tipare inconştiente, acestea nu vor mai putea rezista mult, vor începe să se dizolve, în special dacă rezultatul lor este o trăire negativă. Suma tuturor acestor tipare nu poate duce decât la un singur rezultat şi anume suferinţa. Ştiind asta în mod direct, prin observare şi nu doar ca informaţie, nu mai poţi să continui să te laşi purtat de ele, căci vei vedea că îţi furi singur caciula şi nu te mai poţi minţi.

A trăi viaţa în mod conştient, moment cu moment, ne vindecă mintea şi o data cu ea relaţiile cu oamenii, lucrurile sau evenimentele din jur şi în final chiar corpul. Deja se ştie din ce în ce mai clar, chiar şi în mediile medicale, că majoritatea afecţiunilor fizice sunt efecte ale unor cauze psihice. Există o multitudine de informaţii în acest sens, incluzând chiar hărţi sau liste de asocieri între tipare psihice şi diverse afecţiuni la nivelul corpului, uzual sub numele generic de "Cauze spirituale ale bolilor".
În loc să ne aducem aminte să ne luăm medicamentul pentru a trata un efect, cu riscul ca efectele secundare ale acestuia să creeze alte dezechilibre fizice, mai bine ne amintim să observăm cauza. Vindecarea cauzei este în mod evident rezolvarea problemei.

Revenind la momentul prezent, cînd ceva se întâmplă, să rămânem în totalitate AICI şi ACUM, trăind în totalitate experienţa prezentă, oricum ar fi ea, căci ne învaţă ceva. Întotdeauna. Dacă vrem.
Dacă nu-i dăm suficientă atenţie, ea va reveni, iar şi iar, mai intensă, până când n-o mai putem ignora. Să dăm voie vieţii să ne înveţe cum să devenim mai înţelepţi, sau vom suferi. Fără îndoială.

Uneori zâmbesc atunci când văd un tipar care tinde să se manifeste prin mine. Acum îmi permit mai des asta, acolo unde cu ceva vreme în urmă nu-mi permiteam. Fie eram indignat, nervos sau supărat, fie trist sau resemnat. Nu iau în considerare momentele de bucurie, pentru că vreau să subliniez în mod clar că în mintea dualistă nu există plăcere fără durere, extaz fără agonie, faimă fără ruşine, sau mai exact, bine fără rău. În funcţie de modul cum ne avantajează sau nu, toate lucrurile tind să fie percepute ca mai bune sau mai rele. Personal nu vreau ceva "bun" dacă există ceva "rău" în balans. Prefer să trec dincolo de ambele, pentru că, în cele din urmă, nu există nici una dintre ele, ci doar evenimetele pe care noi cu mintea noastră, la voinţa noastră şi prin graţia divină le creăm.

Înca o dată, frate drag sau soră dragă, pentru binele tău şi al celor din jur, rămâi cu mintea acolo unde eşti şi nu mai pleca. Nu-ţi mai da voie să crezi toate cele la care nu ai fost prezent, fie că  mintea ta era în alta parte cand ţi-ai format o părere, fie că le-ai auzit de la alţii. Experimentează fiecare eveniment ca pe unul nou, chiar dacă pare repetitiv. Chiar de ar fi, nu se repetă degeaba. Poate-poate decizi să nu repeţi la infinit greşeala de a te raporta la el la fel ca înainte. Fă asta şi vei reuşi să aduci prospeţime în viaţa ta, chiar numai prin faptul că vezi totul ca fiind aşa cum este de fapt, şi anume unic şi impersonal. Dacă ceva pare personal, este din cauză că tu l-ai facut. Nu are nimeni nimic cu tine decât dacă vrei tu sa aibă. Dacă nu vrei, orice ar face cineva, nu te poate influenţa.

Atenţia totală şi nedivizată asupra experienţei prezente îmi aduce pace, pentru că ţine departe greutatea proceselor mentale care divid binele de rău şi o dată cu asta, separarea evenimentelor şi persoanelor.
De fiecare dată când mintea mea tinde să judece pe cineva pentru că repetă o greşeală, îmi amintesc că eu însumi, judecându-l pe el, fac o greşeală pe care o repet. Aleg să rămân atent şi îmi dau seama că nu există judecat fără judecator. Nu există bine sau rău, corect sau greşit, fără mine care să decida asta. Dacă eu nu împart lumea în bune şi rele, nici faptul că alţii o fac nu mă influenţează, pentru că pur şi simplu nu mai împărtăşim acelaşi punct de vedere.
Dacă cineva greşeşte, nu poate să îmi greşeasca mie, o poate face numai faţă de el însuşi. Şi singurul lucru pe care aleg să îl văd ca fiind greşeală, este perpetuarea suferinţei proprii. Dacă se întâmplă să văd asta, singurul lucru pe care îl pot face este să mă întreb cum pot să ajut.

Cu toate că probabil o lume în care toţi ne-am ajuta în mod conştient unii pe alţii să evoluăm ar fi o lume mai liniştită, nu intenţionez să vindec lumea, pentru că nu ştiu cum să fac aşa ceva. Dar ştiu sigur că vindecându-mă pe mine, cu siguranţă lumea pe care o văd eu este sănătoasă. Şi ce altceva pot crea decât ce văd?
 

"Fii maestrul (exemplul) tuturor celor care te înconjoară.
Nu te lăsa niciodată condus de efectele vieţii tale."
 

Tăbliţele de smarald ale lui Thoth, atlantul.

duminică, 19 mai 2013

Ultima iluzie

Eckhart Tolle vorbeşte despre activitatea mentală compulsivă, care preia controlul şi ne îndreaptă atenţia în afara momentului prezent, pendulând între trecut, viitor şi imaginaţie, oferindu-ne un fals sentiment de sine, ce nu este decât un pachet de amintiri şi dorinţe. Suntem îndemnaţi să renunţăm la această iluzie, întrucât adevaratul nostru sine este în permanenţă în dimensiunea lui Aici şi Acum.

Prima parte:

Partea a doua:

duminică, 17 februarie 2013

Îndoială şi certitudine

Pacea interioară, bucuria de a fi una cu tot ceea ce este, conştientizarea seminţei noastre divine, oricum i-am spune, a fost esenţa căutărilor spiriuale timp de milenii. Mulţi maeştri au vorbit despre acestea în fel şi chip şi au încercat să pună în cuvinte şi parabole ceea ce tot ei spun că poate fi doar trăit şi nu exprimat. Parabolele au folosit ca indicatori pentru cei ce aveau urechi să audă, sau mai exact, pentru cei ce înaintaseră în cunoaştere pe îngusta cărare care duce înapoi Acasa. Pentru ceilalţi erau doar nişte poveşti frumoase care au fost interpretate literal şi au ajuns să reprezinte pietrele de temelie ale diferitelor religii.

Totuşi, pentru cineva care înca nu a ajuns să traiască asta, sau care înca nu a aprofundat cunoaşteri esoterice sau spirituale, ce indicatori pot fi de ajutor pentru a se ghida în direcţia potrivită, cu posibilitate redusă de a da greş?

Poate ar fi bine să începem cu o întrebare sinceră şi profundă, probabil ceva la care nu mulţi dintre voi s-au gândit. Nici eu nu am făcut-o până cu ceva vreme în urmă, când preocupările mele spirituale au devenit mai intense.
Dacă mai mulţi dintre voi aţi avut în atenţie măcar o dată întrebari de genul "Cine (sau ce) sunt eu?" sau "Care este rostul meu aici?", probabil nu v-aţi pus întrebări legate de un aspect mai concret: "Există un lucru cert în viaţa mea?". Există ceva în viaţa voastră care să nu poata fi supus îndoielii, să nu aibă nevoie de confirmare?

Unii pot spune diverse: "Numele meu este X - asta e cert!", "Sunt om - asta este sigur!", sau chiar "M-am născut, uite-mă!".
Dacă stai să aprofundezi, oricare dintre aceste afirmaţii nu au fundament. Numele ţi-l poţi schimba oricând, şi până nu te gândeşti la numele tău sau nu te strigă vreun cunoscut, practic tu nu ai un nume. Şi faptul că eşti om se supune aceluiaşi raţionament. Cine a hotărât asta, cine a definit noţiunea de om? Toate sunt concepte.
La fel şi cu faptul că te-ai născut. Îti aduci cumva aminte să fi fost acolo, la naşterea ta, în afară de ce ţi-au povestit alţii? Puţin probabil.
Totuşi această din urmă întrebare poate avea un argument: Sunt aici, deci m-am născut! Deducţia e logică, dar totuşi rămane o deducţie nu un fapt cunoscut prin experimentare. De aceea unii copii încă mai cred că i-a adus barza - asta li s-a spus şi ei au luat-o de bună.

Care rămane singura certitudine după tot ce am scris mai sus?
Dacă mai treci o dată cu privirea peste asta, observi că singura certitudine, un lucru la care nu trebuie să te gândeşti ca să-i susţii veridicitatea, ci pur şi simplu îl simţi, este faptul că EŞTI!
Dacă îţi acorzi un moment, realizezi că este singurul aspect la care oricine orice ţi-ar spune, nu poate pune la îndoială sentimentul, trăirea şi experienţa directă a faptului că eşti.
Nici măcar nu trebuie să te gândesti la asta, sau să argumentezi - pur şi simplu ştii că eşti.

Dacă cineva ţi-ar spune "Tu nu eşti!" - probabil ai fi amuzat. Cum să contrazică ceva atât de evident? Sau dacă ar zice "Eşti un vis!" sau chiar "Eşti în vreun Matrix!", toate astea au deja comun cuvântul magic "Eşti". Nu mai contează unde, când, cum sau de ce, este clar că eşti. În fiecare clipă în care ramâi conştient, această "calitate" nu poate fi îndepărtată. Poate fi ignorată, totuşi, cu toate că faptul că eşti stă la baza tuturor celorlalte fapte. Dacă nu ai fi, nimic altceva nu ar avea sens.

Nisargadatta Maharaj spunea legat de asta: "Lumea există pentru că tu eşti, nu existenţa ta se datoreaza lumii." Până la urmă este evident, dacă tu nu ai fi, ce rost ar mai avea lumea? Sau mai bine zis "Care lume?". Tu eşti ca să dai o semnificaţie lumii şi asta şi faci în fiecare moment.

Poate te întrebi ce semnificaţie dai lumii?
De la simplul şi imuabilul fapt că eşti, începi să-ţi foloseşti capacitatea creativă, mintea, să împarţi semnificaţii şi valori: "Sunt om!", "Mă numesc X!", "Sunt bogat!", "Sunt mamă!", etc, etc.
Astfel îţi creezi lumea pe care vrei să o experimentezi. Toate credinţele tale şi întregul tău sistem de valori stă la baza lumii pe care o experimentezi. De îndata ce ai schimbat cu adevarat ceva în acestea, se va schimba curând şi ceva în lumea ta. Mecanismul e simplu. Unii o numesc "Legea atracţiei" sau "Legea rezonanţei", eu prefer termenul de creaţie.

Modul tău de manifestare şi întreaga lume pe care o experimentezi sunt creaţia ta. Dacă crezi că există şi altă persoană care creeaza "peste tine" sau "pentru tine", te înşeli. Tu îl experimentezi pe cel care aparent face asta pentru ca tu ai creat aceasta experienţă, altfel el nu ar fi fost acolo. Practic tu i-ai dat puterea de a interveni. În cele mai multe cazuri nu îţi mai aduci aminte când ai făcut asta, când ţi-ai creat anumite experienţe, şi unele par nedrepte sau altele providenţiale. Cu toate astea este util să-ţi asumi responsabilitatea pentru lumea ta. Este util pentru că te ajută să o vezi aşa cum e şi să te detaşezi de aşteptările legate de ea. Fără această detaşare este mai dificil să mergi mai departe în aprofundarea cunoaşterii de sine.
Dumnezeu a creat Universul şi într-un fel se poate spune ca ţi-a pus la dispoziţie materialele şi uneltele, dar experienţa ta personală este în totalitate creaţia ta.

Să nu uităm de unde am plecat: "Pacea interioară, bucuria de a fi una cu tot ceea ce este, conştientizarea seminţei noastre divine...".

Majoritatea oamenilor au uitat de faptul că SUNT şi s-au pierdut în "sunt aia" sau "sunt cealaltă".
Oricare ar fi "aia" sau "cealaltă", aparţin tărâmului creaţiei şi prin urmare sunt efemere. Mai mult de atât, au nevoie de confirmare. Dacă întrebi pe cineva de ce crede că este om, îţi va înşira o sumedenie de argumente. Dacă îl întrebi de ce crede că are un nume, îţi va răspunde că aşa scrie în buletin. Dacă îl întrebi de unde ştie că ESTE, îţi va spune "Uite-mă!", dar scapă din vedere că, dincolo de aparenţa exterioară, el ştie că este şi nu are nevoie de nici o confirmare.

Orice lucru care are nevoie de confirmare este supus îndoielii. Orice lucru supus îndoielii, dacă l-ai asociat cu sinele, va genera frică. Dacă vei rămâne fidel ideii că eşti om, atunci ştii că oamenii mor, prin urmare şi tu vei muri. Asta nu poate genera un sentiment plăcut, doar e vorba de propria dispariţie. Dacă rămâi fidel ideii că eşti fericit doar dacă ai bani sau posesii, atâta vreme cât nu le ai, vei experimenta nefericirea. Dacă rămâi fidel ideii că eşti valoros, acceptat şi apreciat doar dacă corpul tău arată bine, atunci mai devreme sau mai târziu, când acesta îmbătrâneşte, te vei simţi mizerabil. Lista poate continua atât cât este fiecare capabil sa creeze.

Şi unde a rămas pacea şi bucuria pe care o cautam? Se pare că s-a pierdut pe drum.
Dacă, aşa cum spuneam anterior, ceea ce are nevoie de confirmare este supus îndoielii şi poate genera nefericire, atunci poate ar fi util să ne îndreptăm spre ceea ce nu are nevoie de confirmare, spre ceea ce e cert. Şi astfel am ajuns din nou la "Eu sunt!". Este practic singurul lucru pe care nimeni nu ţi-l poate lua. Cel puţin atât timp cât nu crezi că eşti corpul tău. Toate religiile şi cunoaşterile esoterice spun că atunci când acest corp uman pe care îl foloseşti mementan va dispărea, tu vei continua să fii.
Se pare că în acest fel am fost creaţi după chipul şi asemănarea Tatălui, adică suntem şi avem capacitate de creaţie asemeni Lui. Dacă El este omniprezent, atunci suntem parte din El. Dacă el este etern, atunci aşa suntem şi noi. Nu la fel este însă şi lumea noastră, aşa cum nu este nici Universul. Acestea sunt trecătoare, şi atât timp cât rămânem în ele şi ne identificăm cu acestea, ne vor cauza suferinţă.

Aşadar, într-un final ajungi să intuieşti că singura cale spre pace, fericire, şi tot ce caută oamenii, o viaţă sau vieţi întregi, este a te ancora în singura certitudine din experienţa proprie: "Eu sunt!". Este singura "calitate" pe care o împartăşim cu Creatorul nostru. Toate celelalte sunt creaţii proprii şi efemere, pe care le poţi enumera mai degrabă ca cine NU esti şi care rămân, în cele din urmă, o mare iluzie.
Dacă vă amintiţi, când Moise l-a întrebat pe Dumnezeu despre nume, acesta i-a răspuns "Eu sunt cel ce Sunt". Se pare că ăsta e singurul lucru neinterpretabil care se poate spune despre El şi anume ca ESTE.


Vă propun, în spiritul cunoaşterii împărtăşite de toţi Maeştrii autentici, ori de câte ori aveţi ocazia, să rămâneţi tăcuţi, în senzaţia de "Eu sunt", ancoraţi în singura voastră certitudine.
Acest exerciţiu, sau meditaţie, vă ajută, aşa cum m-a ajutat şi înca mă ajută şi pe mine, să lepădaţi în mod conştient toate celelalte calităţi lumeşti, generatoare de îndoială şi frică.
Nu vă fie teamă că vă veţi pierde identitatea. Dimpotrivă, veţi începe să o redescoperiţi pe cea reală, cea care a fost tot timpul cu voi, dar pe care aţi ales cu mult timp în urmă s-o ignoraţi, încercând să vă căutaţi pe voi înşivă în ceea ce este trecător şi nedemn de sămânţa voastră divină.


Astfel Fiul rătăcitor ajunge înapoi în căminul Tatălui său, dupa ce, printr-o curiozitate copilăreasca, o vreme îndelungată, a ales să experimenteze neajunsurile lumii.