Dualitate, trinitate și transcendență

   Se spune că decăderea ființei umane a avut loc atunci când, din ignoranță, a uitat de perfecțiunea esenței sale eterne și luminoase, căzând pradă întunericului contrariilor și confuziei create de comparații și evaluări subiective.

Metafora biblică, a căderii în păcat a lui Adam și a Evei, a surprins într-un mod magistral acest fenomen, aproape atemporal, a pierderii inocenței fiilor lui Dumnezeu, proces prin care au devenit temporar inconștienți de divinitatea din ei, rămânând sclavi ai neajunsurilor percepțiilor și trăirilor limitate.
Cu toate astea, textele sacre spun în mod destul de explicit că sufletul omului poate să-și recâștige locul său lângă Tată, dacă se purifică prin ispășire, evoluție, înțelepciune și, în cele din urmă, prin eliberarea de vălul iluziei.

Așadar, greșeala sau "păcatul" nu pot fi eterne, ci perpetuate doar atata vreme căt ne menținem în ignoranță.

Dacă mergem pe firul metaforei bibice, Adam și Eva nu au fost primii căzuți în păcat, ei fiind ademeniți de șarpe, care pare să fie întruparea lui Satan sau, după caz, a lui Lucifer, îngerul decăzut. De la el pare să fi început toată această spirală a decăderii din grația divină și a uitării perfecțiunii inerente, pe care ar fi trebuit să o moștenim de la Tatăl ceresc.
Unde a greșit, de fapt, Lucifer, luând ulterior cu el, în intuneric, pe toti cei care l-au urmat?

Textele sacre spun că greșeala lui a fost trufia, considerată de altfel cel mai mare păcat, pentru că este nu numai cauza căderii, dar și cauza tuturor celorlalte păcate, în sensul în care celelalte nu ar fi cu adevarat posibile, dacă trufia (ego-ul) nu ar exista.

Să fie oare atât de simplu, anume că cel mai mare păcat e să ne punem pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și a Voii Sale?

Natura Divină

În evanghelii se spune că:

"La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El și niciun lucru care a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

În aceste afirmații apare ceva ce este frecvent numit "Dihotomia Divină", adică două adevăruri aparent contradictorii, care pot exista simultan, mai exact "Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu" - cum poate fi asta posibil?
O simplă explicație ar fi că, din Sine Însuși, Dumnezeu a manifestat Cuvântul, ca instrument creator, ceea ce lasă de înțeles că Dumnezeu este mai mult decât atât.

Expresia "Cuvântul era Dumnezeu" ne indică un aspect important, anume că nimic din creația Sa nu a fost vreodată separat de El, începând de la Cuvânt și continuând cu toate cele create prin acesta. Putem cu usurință înțelege că Dumnezeu s-a manifestat pe Sine prin Cuvânt (vibrație, mișcare), iar Cuvântul a luat formă ca Fiu și Duh, de la care a pornit întreaga Creație. Astfel Dumnezeu este tot ce există și chiar dincolo de asta, prin urmare în Dumnezeu nu exista separare, dar poate exista iluzia separării.

Astfel, Dumnezeu, din esența sa unitară, indivizibilă și inseparabilă, pare să fi creat, în și din Sine, ceva aparent separat, divizibil și multiplu. Toate lucrurile crate, însă, fiind în și din Dumnezeu, nu vor putea fi lipsite vreodată de Natura Sa, respectiv de divinitatea acesteia.

Cu toate astea, dacă totul este Dumnezeu, cum a aparut păcatul?

Natura Păcatului

Dacă perspectiva divină este perspectiva Întregului, care înglobează și echilibrează toate calitățile părților Creației Sale, o privire îndreptată exclusiv asupa calităților elementelor, duce la accentuarea aparentă a diferențelor dintre aceste elemente, creând o perspectivă discriminatorie.
Astfel, conform proverbului "Nu vede pădurea din cauza copacilor", există în Creație posibilitatea, probabil inevitabilă, de a se pierde perspectiva de ansamblu și de a rătăci printre diferențieri și discriminări, cu alte cuvinte, prin iluzie.
Putem probabil spune că Dumnezeu a creat iluzia separării, iar unii dintre fii Săi s-au pierdut în ea.
Conform scripturilor, Lucifer însuși s-a pierdut în iluzie, când, orbit de calitățile proprii, cu care a fost înzestrat, a uitat că el este una cu Creatorul, ca parte a Creației și s-a vazut pe sine separat, închipuindu-se atotputernic și autosuficient.
A renunțat la, sau mai degrabă a uitat de perspectiva sa divină, trinitară, transcendentă și s-a limitat la o perspectivă duală și limitată.

Dualitate și Trinitate

Dualitatea este foarte bine exprimată în principiul polarității, descris în Kybalion astfel:

“Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie, polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate.”

Orice trăsătură sau caracteristică, prezente în Creație, au o plajă infinită de nuanțe și variații, de la banalele bine-rău, plăcere-durere, faimă-infamie, iubire-ură, întuneric-lumină, până la cele mai neînsemnate, de genul alb-negru, care au dus la cele mai nefaste perioade ale istoriei noastre, când discriminarea rasială a atins cele mai înalte culmi.
Cei mai înțelepti dintre noi pot vedea însă că aceste așa-zise opusuri se suprapun uneori, astfel că plăcerea se poate uneori suprapune cu durerea, binele unuia poate fi răul altuia, cele mai înalte culmi ale faimei pot fi urmate de cele mai infame perioade, iar cele mai multe relații sunt presărate cu un amestec inexplicabil de iubire și ură.
Niciuna dintre aceste calități nu poate exista de sine stătător, astfel că binele nu poate exista fără rău, lumina nu are niciun sens fără întuneric, etc, astfel toate se definesc prin opusul lor.

Trinitatea, pe de altă parte, adaugă un element în plus - acel al treilea punct, deasupra și la mijlocul celorlalte două - ce reprezintă nivelul superior, ce transcende dualitatea, concilierea tuturor opușilor, depășirea tuturor limitelor și dificultăților, nu prin vreun efort, ci prin acceptare și integrare.
Din această perspectivă, calitățile prezente în Creație nu pot fi percepute discrimintoriu, ci ca o minunata diversitate, iar ele nu limitează și nu definesc în niciun fel Natura Divină intrinsecă a fiecarui element al acesteia.

Totuși, de ce a lăsat Dumnezeu să apară această cădere în iluzie?

Iluzia căderii

Ceea ce numim Natura Divină este ceva intrinsec tuturor ființelor, etern neschimbătoare (imuabilă), fără un opus prin care să o putem defini sau evidenția (inefabilă), altfel spus, este însăși natura cea mai profundă a tuturor lucrurilor, care tocmai prin caracterul ei neschimbător poate fi ușor trecută cu vederea.
Pe de altă parte, Vălul Iluziei (Maia, în înțelepciunea asiatică) este ademenitor tocmai prin natura contrariilor din care este alcătuit, care îl fac puternic perceptibil, ademenitor și hipnotizant. Practic, pentru cei mai mulți dintre noi, acesta reprezintă realitatea obiectivă, chiar dacă cea mai mare dovadă că este iluzorie o reprezintă faptul că tot ce conține este trecător, asemenea unui vis.
Avem, așadar, pe de o parte natura (ființa) noastră eternă (subiectul experienței) și natura noastră trecătoare, care poate lua multe forme (obiectul experienței).
Atunci când apare confuzia între subiect și obiect, adică eu cel etern mă confund cu ceea ce experimentez la un moment dat, de exemplu un corp cu emoțiile și gândurile sale, apare iluzia limitării și implicit suferința asociată. Practic, Fiul lui Dumnezeu (esența divină din noi) ajunge să viseaze că este muritor, cu tot calvarul asociat acestui vis, sau mai degraba coșmar.
Cu toate astea este doar un vis, esența noastră divină, una cu Tatăl, nefiind vreodată afectată de ceea ce experimentează, de unde și parabola lui Isus cu tatăl care așeapta răbdător ca fiul risipitor să se întoarcă acasă.
Suntem risipiți printre iluzii, dar este un proces prin care se pare că trebuie să trecem cu toții, până când, după suficientă suferință dar și înțelepciune acumulate, ne vom trezi la adevarata noastră natură și vom vedea această lume ca ceea ce este - un vis - care, ca orice vis, pare cât se poate de real, până ne trezim.
În cele din urmă putem înțelege că însăși "așteptarea" Tatălui este doar o metaforă, pentru că în realitate nu am plecat nicăieri - nu putem să ne separăm de Dumnezeu, oricât am visa că o facem.

Acum că a devenit mai clar ce este căderea în păcat, care este calea de întoarcere?

Transcendența

Diferența dintre cele două perspective, cea de ansamblu sau trinitară, respectiv cea limitată sau duală este dată de modul cum folosim două instrumente de bază cu care am fost înzestrați de către Creator și anume: Atenția și Discernământul.
Atenția este instrumentul care ne ajută să ne focalizăm asupra elementelor din jur, ea este cea care ne este "furată" de diverse lucruri. Prin intermendiul ei se întamplă Observarea și noi decidem, în cele din urmă, la ce dăm atenție.
Discernamântul este capacitatea de a diferenția între lucrurile care merită atenția noastră, mai exact care perspectivă este mai corectă și cum alegem să vedem lucrurile. Discernământul antrenat prin experiență este numit Înțelepciune. Din acest motiv se spune că înțelepciuea nu se obține ușor.

Dacă atenția este tot timpul focalizată pe ceva, discernământul este ceva care se cere aplicat în fiecare moment. Atunci când nu îl folosim, rămânem în ignoranță, așadar fiecare experiență asupra căreia nu reflectăm suficient, poate fi considerată "pierdută" și tinde să se repete într-o formă sau alta, până când ceva din noi decide să o estimeze și să ajusteze ceva. Apoi urmează alte experiențe diferite, conform ajustării făcute. Și tot așa, până când sufletul, după un șir lung de experiențe, de-a lungul multor vieți, devine conștient din ce în ce mai mult că experiențele au loc după principiul cauza-efect (determinist), în fața unui sine neschimbător. Astfel, ființa umană în cele mai multe cazuri cu ajutorul unor ființe deja trezite, este ghidată spre redescoperirea a ceea ce a fost dintotdeauna - martorul ultim - subiectul atemporal, observatorul neimplicat și neimplicabil în jocul vieții, scânteie de Dumnezeu care DOAR ESTE, într-un "ocean" dincolo de ființare sau neființare sau de termeni ca "infinit" sau "etern".

Un filozof, cu multă înțelepciune a sesizat că "Orice lucru începe prin a nu fi". În mod evident putem spune că "Orice lucru se termină prin a nu (mai) fi". Dacă toate lucrurile au o existență temporară, vă las cu întrebarea care se naște natural: Ce este mai real, ceea ce este sau ceea ce nu este? Sau poate Realul e dincolo chiar de a fi sau a nu fi?