Dualitate, trinitate și transcendență

   Se spune că decăderea ființei umane a avut loc atunci când, din ignoranță, a uitat de perfecțiunea esenței sale eterne și luminoase, căzând pradă întunericului contrariilor și confuziei create de comparații și evaluări subiective.

Metafora biblică, a căderii în păcat a lui Adam și a Evei, a surprins într-un mod magistral acest fenomen, aproape atemporal, a pierderii inocenței fiilor lui Dumnezeu, proces prin care au devenit temporar inconștienți de divinitatea din ei, rămânând sclavi ai neajunsurilor percepțiilor și trăirilor limitate.
Cu toate astea, textele sacre spun în mod destul de explicit că sufletul omului poate să-și recâștige locul său lângă Tată, dacă se purifică prin ispășire, evoluție, înțelepciune și, în cele din urmă, prin eliberarea de vălul iluziei.

Așadar, greșeala sau "păcatul" nu pot fi eterne, ci perpetuate doar atata vreme căt ne menținem în ignoranță.

Dacă mergem pe firul metaforei bibice, Adam și Eva nu au fost primii căzuți în păcat, ei fiind ademeniți de șarpe, care pare să fie întruparea lui Satan sau, după caz, a lui Lucifer, îngerul decăzut. De la el pare să fi început toată această spirală a decăderii din grația divină și a uitării perfecțiunii inerente, pe care ar fi trebuit să o moștenim de la Tatăl ceresc.
Unde a greșit, de fapt, Lucifer, luând ulterior cu el, în intuneric, pe toti cei care l-au urmat?

Textele sacre spun că greșeala lui a fost trufia, considerată de altfel cel mai mare păcat, pentru că este nu numai cauza căderii, dar și cauza tuturor celorlalte păcate, în sensul în care celelalte nu ar fi cu adevarat posibile, dacă trufia (ego-ul) nu ar exista.

Să fie oare atât de simplu, anume că cel mai mare păcat e să ne punem pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu și a Voii Sale?

Natura Divină

În evanghelii se spune că:

"La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El și niciun lucru care a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

În aceste afirmații apare ceva ce este frecvent numit "Dihotomia Divină", adică două adevăruri aparent contradictorii, care pot exista simultan, mai exact "Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu" - cum poate fi asta posibil?
O simplă explicație ar fi că, din Sine Însuși, Dumnezeu a manifestat Cuvântul, ca instrument creator, ceea ce lasă de înțeles că Dumnezeu este mai mult decât atât.

Expresia "Cuvântul era Dumnezeu" ne indică un aspect important, anume că nimic din creația Sa nu a fost vreodată separat de El, începând de la Cuvânt și continuând cu toate cele create prin acesta. Putem cu usurință înțelege că Dumnezeu s-a manifestat pe Sine prin Cuvânt (vibrație, mișcare), iar Cuvântul a luat formă ca Fiu și Duh, de la care a pornit întreaga Creație. Astfel Dumnezeu este tot ce există și chiar dincolo de asta, prin urmare în Dumnezeu nu exista separare, dar poate exista iluzia separării.

Astfel, Dumnezeu, din esența sa unitară, indivizibilă și inseparabilă, pare să fi creat, în și din Sine, ceva aparent separat, divizibil și multiplu. Toate lucrurile crate, însă, fiind în și din Dumnezeu, nu vor putea fi lipsite vreodată de Natura Sa, respectiv de divinitatea acesteia.

Cu toate astea, dacă totul este Dumnezeu, cum a aparut păcatul?

Natura Păcatului

Dacă perspectiva divină este perspectiva Întregului, care înglobează și echilibrează toate calitățile părților Creației Sale, o privire îndreptată exclusiv asupa calităților elementelor, duce la accentuarea aparentă a diferențelor dintre aceste elemente, creând o perspectivă discriminatorie.
Astfel, conform proverbului "Nu vede pădurea din cauza copacilor", există în Creație posibilitatea, probabil inevitabilă, de a se pierde perspectiva de ansamblu și de a rătăci printre diferențieri și discriminări, cu alte cuvinte, prin iluzie.
Putem probabil spune că Dumnezeu a creat iluzia separării, iar unii dintre fii Săi s-au pierdut în ea.
Conform scripturilor, Lucifer însuși s-a pierdut în iluzie, când, orbit de calitățile proprii, cu care a fost înzestrat, a uitat că el este una cu Creatorul, ca parte a Creației și s-a vazut pe sine separat, închipuindu-se atotputernic și autosuficient.
A renunțat la, sau mai degrabă a uitat de perspectiva sa divină, trinitară, transcendentă și s-a limitat la o perspectivă duală și limitată.

Dualitate și Trinitate

Dualitatea este foarte bine exprimată în principiul polarității, descris în Kybalion astfel:

“Totul este dublu, orice lucru are doi poli, totul are două extreme, asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie, polii opuşi au o natura identică însă de grade diferite, extremele se ating, toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri, toate paradoxurile pot fi conciliate.”

Orice trăsătură sau caracteristică, prezente în Creație, au o plajă infinită de nuanțe și variații, de la banalele bine-rău, plăcere-durere, faimă-infamie, iubire-ură, întuneric-lumină, până la cele mai neînsemnate, de genul alb-negru, care au dus la cele mai nefaste perioade ale istoriei noastre, când discriminarea rasială a atins cele mai înalte culmi.
Cei mai înțelepti dintre noi pot vedea însă că aceste așa-zise opusuri se suprapun uneori, astfel că plăcerea se poate uneori suprapune cu durerea, binele unuia poate fi răul altuia, cele mai înalte culmi ale faimei pot fi urmate de cele mai infame perioade, iar cele mai multe relații sunt presărate cu un amestec inexplicabil de iubire și ură.
Niciuna dintre aceste calități nu poate exista de sine stătător, astfel că binele nu poate exista fără rău, lumina nu are niciun sens fără întuneric, etc, astfel toate se definesc prin opusul lor.

Trinitatea, pe de altă parte, adaugă un element în plus - acel al treilea punct, deasupra și la mijlocul celorlalte două - ce reprezintă nivelul superior, ce transcende dualitatea, concilierea tuturor opușilor, depășirea tuturor limitelor și dificultăților, nu prin vreun efort, ci prin acceptare și integrare.
Din această perspectivă, calitățile prezente în Creație nu pot fi percepute discrimintoriu, ci ca o minunata diversitate, iar ele nu limitează și nu definesc în niciun fel Natura Divină intrinsecă a fiecarui element al acesteia.

Totuși, de ce a lăsat Dumnezeu să apară această cădere în iluzie?

Iluzia căderii

Ceea ce numim Natura Divină este ceva intrinsec tuturor ființelor, etern neschimbătoare (imuabilă), fără un opus prin care să o putem defini sau evidenția (inefabilă), altfel spus, este însăși natura cea mai profundă a tuturor lucrurilor, care tocmai prin caracterul ei neschimbător poate fi ușor trecută cu vederea.
Pe de altă parte, Vălul Iluziei (Maia, în înțelepciunea asiatică) este ademenitor tocmai prin natura contrariilor din care este alcătuit, care îl fac puternic perceptibil, ademenitor și hipnotizant. Practic, pentru cei mai mulți dintre noi, acesta reprezintă realitatea obiectivă, chiar dacă cea mai mare dovadă că este iluzorie o reprezintă faptul că tot ce conține este trecător, asemenea unui vis.
Avem, așadar, pe de o parte natura (ființa) noastră eternă (subiectul experienței) și natura noastră trecătoare, care poate lua multe forme (obiectul experienței).
Atunci când apare confuzia între subiect și obiect, adică eu cel etern mă confund cu ceea ce experimentez la un moment dat, de exemplu un corp cu emoțiile și gândurile sale, apare iluzia limitării și implicit suferința asociată. Practic, Fiul lui Dumnezeu (esența divină din noi) ajunge să viseaze că este muritor, cu tot calvarul asociat acestui vis, sau mai degraba coșmar.
Cu toate astea este doar un vis, esența noastră divină, una cu Tatăl, nefiind vreodată afectată de ceea ce experimentează, de unde și parabola lui Isus cu tatăl care așeapta răbdător ca fiul risipitor să se întoarcă acasă.
Suntem risipiți printre iluzii, dar este un proces prin care se pare că trebuie să trecem cu toții, până când, după suficientă suferință dar și înțelepciune acumulate, ne vom trezi la adevarata noastră natură și vom vedea această lume ca ceea ce este - un vis - care, ca orice vis, pare cât se poate de real, până ne trezim.
În cele din urmă putem înțelege că însăși "așteptarea" Tatălui este doar o metaforă, pentru că în realitate nu am plecat nicăieri - nu putem să ne separăm de Dumnezeu, oricât am visa că o facem.

Acum că a devenit mai clar ce este căderea în păcat, care este calea de întoarcere?

Transcendența

Diferența dintre cele două perspective, cea de ansamblu sau trinitară, respectiv cea limitată sau duală este dată de modul cum folosim două instrumente de bază cu care am fost înzestrați de către Creator și anume: Atenția și Discernământul.
Atenția este instrumentul care ne ajută să ne focalizăm asupra elementelor din jur, ea este cea care ne este "furată" de diverse lucruri. Prin intermendiul ei se întamplă Observarea și noi decidem, în cele din urmă, la ce dăm atenție.
Discernamântul este capacitatea de a diferenția între lucrurile care merită atenția noastră, mai exact care perspectivă este mai corectă și cum alegem să vedem lucrurile. Discernământul antrenat prin experiență este numit Înțelepciune. Din acest motiv se spune că înțelepciuea nu se obține ușor.

Dacă atenția este tot timpul focalizată pe ceva, discernământul este ceva care se cere aplicat în fiecare moment. Atunci când nu îl folosim, rămânem în ignoranță, așadar fiecare experiență asupra căreia nu reflectăm suficient, poate fi considerată "pierdută" și tinde să se repete într-o formă sau alta, până când ceva din noi decide să o estimeze și să ajusteze ceva. Apoi urmează alte experiențe diferite, conform ajustării făcute. Și tot așa, până când sufletul, după un șir lung de experiențe, de-a lungul multor vieți, devine conștient din ce în ce mai mult că experiențele au loc după principiul cauza-efect (determinist), în fața unui sine neschimbător. Astfel, ființa umană în cele mai multe cazuri cu ajutorul unor ființe deja trezite, este ghidată spre redescoperirea a ceea ce a fost dintotdeauna - martorul ultim - subiectul atemporal, observatorul neimplicat și neimplicabil în jocul vieții, scânteie de Dumnezeu care DOAR ESTE, într-un "ocean" dincolo de ființare sau neființare sau de termeni ca "infinit" sau "etern".

Un filozof, cu multă înțelepciune a sesizat că "Orice lucru începe prin a nu fi". În mod evident putem spune că "Orice lucru se termină prin a nu (mai) fi". Dacă toate lucrurile au o existență temporară, vă las cu întrebarea care se naște natural: Ce este mai real, ceea ce este sau ceea ce nu este? Sau poate Realul e dincolo chiar de a fi sau a nu fi?

Scrisoare de Acasă (varianta audio la final)

La-nceput era Nimic. Sau să fi fost Totul oare?

Neant, Infinit, Abis, fără margini sau hotare,

Un Gol plin, un Vid constant, fără puncte mişcătoare,

Fără timp, fără savoare, fără formă sau culoare.

Doar o mare de tăcere, un ocean de nemișcare,

Palide cuvinte date Sacrului Nemanifest,

Pentru-a exprima în termeni accesibili celor care

Au deschidere spre cele ce transcend ce e lumesc.

Ce nume-ar putea sa aibă Infinitul Nenăscut,

Care este și nu este, neputând fi cunoscut?

Ce mărime sau durată poate fi în Absolut,

Care-i, prin natura sa, fără sfarșit sau început?

Ce vârstă sau dimensiune poate cuprinde un gând?

Ce limite pot concepe mințile care-ntrebând,

Vor să prindă Necuprinsul, neștiind c-apoi pe Cale,

Timpul și Eternitatea sunt creații ale Sale?

Nume n-ar putea să aibă, căci asta ar însemna,

Că ar fi ceva mai mare, care nume să Îi dea.

Nici lățime sau lungime, nici nivel, nici vârstă n-are,

Că nu-i altceva mai mare, să poată să Îl măsoare.

Spirit pur, complet în sine, ce-I înainte de toate.

Ne-nțelept este acela care va crede că poate,

Să încerce să-nțeleagă, dacă vede mai ales,

Că-nțelegerea-i mai mică decât ce e de-nțeles.

Din această nemișcare, într-un mod misterios,

Se ivește un principiu, denumit apoi Logos.

Acel AUM primordial, primul suflu de ființare,

Potențial neexprimat, ce-a pus Totul în mișcare.

"La-nceput a fost Cuvântul", ne spune-o veche scriptură,

O vibrație totală, fără margini și structură,

Fond Sublim ce înglobează forță, viață, energie,

Care S-a privit pe Sine, ca fiind Esență Vie.

În mișcarea-I creatoare, primul Gând care emană

Este pântecele cosmic, e principiul Tată-Mamă,

Gând premergător a toate și din care toate vin,

Tot biunitar ce este masculin si feminin.

Având aceeași lumină, a Celui ce L-a creat,

Și Cunoașterea și Gândul și Puterea ce I-a dat,

E reflexia fidelă a Spiritului etern,

Origine și esență a principiului matern.

Această poveste veche, care rând cu rând se face,

E greu de-așternut pe foaie, când cuvintele-s sărace,

Ele neputând descrie, decât în moduri stângace,

Nașterea Primordială, din Acela care tace.

                         *       *       *

Dintr-o dată răsări o scânteie lucitoare,

Fără vreun avertisment sau fază pregătitoare!

O primă manifestare, prima undă creatoare,

Era unica mișcare, dar încă nelucrătoare..

Această pură scânteie, vie dar neștiutoare,

Nu avea niciun reper, de loc sau poziționare,

Dimensiune sau durată, de sens sau orientare,

Nefiind alta la fel și nici asemănătoare.

Având doar abilitatea purei sale conștiențe,

Singura capacitate a acestei vii prezențe

E autocontemplarea propriei ei existențe,

Miracolul și enigma infinitei ei esențe.

Nu se știe câtă vreme a trecut în acea stare,

Poate o eternitate, poate-o clipă de visare,

Până când alta la fel s-a ivit din nemișcare,

Fiind probabil trezită de surata sa mai mare.

Apoi trei, apoi o mie, într-un număr tot mai mare,

Semințe de perfecțiune licărind în nemișcare,

Inundând Necunoscutul cu o mare de lumină,

Pregătind încet terenul valului ce va să vină.

Aceste scântei divine au atins punctul în care,

Ele interacționează, creând, spațiu, timp, mișcare,

Toate împreună fiind o suflare creatoare,

Ce a făcut universuri, galaxii, pamânt și soare.

Acest suflu luminos, pornit din spiritul Tată

Și crescut de Sfânta Mamă, în al Ei pântec divin,

Este Fiul Creator, moștenind puterea dată,

De-a manifesta lumina în eonii care vin.

Tot ce este, tot ce mișcă, tot ce-a fost sau ce va fi

E creat prin Fiu, de Tată, cu Suflarea Duhului.

Tatăl - viața nesfârșită, Duhul - însuflețitor,

Fiul - mintea creatoare, totul e isprava lor.

                         *       *       *

Inițial a fost creat un tipar de perfecțiune,

Un univers minunat, echilibru în acțiune,

Oglindind chiar strălucirea Inefabilului pur,

O reflexie divină fără pată sau cusur.

Această ordine sacră, într-un univers perfect,

Nu a fost din start creată să permită vreun defect,

Locuită-n întregime doar de ființe de lumină,

Își merită titlul de Manifestare Divină.

În această-mpărăție, unde totu-i cunoscut,

Unde însuși viitorul oglindește ce-i trecut,

Aici Slava și Iubirea se manifestă intens,

Și-a dori mai mult de-atâta e un lucru fără sens.

Orice este perfect însă, funcționează după legi,

Care scot în evidență ce e-nțelept să alegi,

Făcând orice element, existând în acea stare,

Incapabil de greșeală, de eroare sau ratare.

În acea ordine-naltă, acel tărâm ca de vis,

Oricum ar fi denumit, fie Rai sau Paradis,

Ființele au fost create în imagine divină,

Având liberul arbitru si fiind pline de lumină.

Dar au fost spirite care, cu dorință arzătoare,

Pentru că erau perfecte, pure și nemuritoare,

Au vrut alte experiențe, pe tărâmuri de visare,

Unde au putut să-ncerce stări cu mult inferioare.

Și au fost astfel create lumile exterioare,

Cu vibrație mai joasă și cu elemente care,

Puteau oferi veșminte cu capacități bizare,

Generând mii de senzații și impresii trecătoare.

Ele-au coborât în planuri, din ce în ce tot mai dense,

Au creat mai multe corpuri și experiențe intense

Și au populat niveluri tot mai joase și mai lente,

Tot mai mult limitative, însă cu riscuri latente...

Căci vai, visul le cuprinde și ele cad în uitare,

Amintirile de-acasă sunt din ce în ce mai rare,

Perfecțiunea și lumina devin sclipiri trecătoare,

Mii de ani și vieți la rând rămânând în Separare.

Au muncit ca să obțină vagi momente de plăcere,

Neștiind că-i împletită cu momente de durere

Și sub tirania minții, s-au zbătut fără să știe,

Că prin a lor ignoranță, s-au scufundat în robie.

Aceste spirite care în materie-au descins,

Gustă din imperfecțiunea unui plan ce pare stins,

Căci materia-i greoaie, e lumină-ncetinită,

Prinsă în capcana Formei și-n structura ei finită.

Uitarea și ignoranța au lasat loc sa apară,

Unui Sine Fals ce-aduce o perspectivă amară,

Caci e asociat cu corpul, vulnerabil, muritor,

Emanație a minții, crezută ulterior.

Corpul, instrument magnific, a ajuns astfel să-nsemne,

Temnița cea mai dorită a unei idei nedemne,

Ce-a distorsionat eternul și infinitul "Eu sunt",

Amăgindu-l să se creadă un chip facut din pământ.

Si cu timpul se dezvoltă perspectiva eronată,

Luând proporții colosale, fără a fi chestionată,

Ajungând chiar să subjuge și s-acopere de vină,

Ce a fost și este încă, pură scânteie divină.

Și trecut-au mii de veacuri, cufundate-n adormire,

Sub diverse chipuri ce dau iluzii de fericire

Și visează că se luptă și se zbat pentru trezire,

Inclusiv în astă formă, denumită omenire.

                         *       *       *

Ce te zbați tu pamântene, unde ai vrea să ajungi?

Cât de multe lucruri oare, vrei să faci sau sa apuci?

Câte vieți vei mai petrece căutându-ți fericirea,

Într-un șir de vise sumbre, ce-ți acoperă privirea?

Ce este această lume, decât un vis fumegând,

Țesătură de iluzii, împletită gând cu gând,

Iar tu prizonier legat și de mâini și de picioare,

Cu un lanț creat de tine, din idei fără valoare?

Unde îți închipui oare că vei găsi împlinire,

Dacă tu doar câteodată ești capabil de iubire?

Iar Iubirea însăși este Voia care te-a creat

Și n-ai cum primi mai multă decât ai avea de dat.

Cum să crezi idei nebune, că Tatăl te-a izgonit,

Tânguindu-te cu jale că ești aspru pedepsit,

Când tu ești deja acasă și poți confirma direct,

Că n-ai fost uitat vreodată și că ești deja perfect?

Tot ce este incapabil în lume să strălucească

Este denumit păcat, slăbiciunea omenească.

Tot ce tu numești virtute sau calitate lumească,

Nu vine din om ci vine din Scânteia ta cerească.

Cea ce s-a uitat pe sine, dând putere-acestei lumi,

Să o țină cufundată în prăpăstii și genuni,

Poate cu a sa privire să spulbere acest fum,

Cum lumina dimineții spulberă visul nocturn.

De te-ntrebi de ce-al tău Tată te-a lasat ca să visezi,

Și nu ți-a distrus iluzii, când nu ai putut să vezi,

Amintește-ți de-orice lucru ce cândva l-ai obținut

Și pe care îl vei pierde, ca și cum nu l-ai avut.

Pentru ca în a Sa milă față de fiul uituc,

Nu-i permite să păstreze, căci lucrurile se duc

Și după destulă vreme de trudă în efemer,

El își va întoarce ochii de la iluzii, la Cer.

Așadar, a fost nevoie de mult timp și degradare,

Să bâjbâi în întuneric, să rămâi în disperare,

Pentru a-ți clădi voința, tot acest amar de vieți...

Când esti curios, doar afli, cand ești disperat, înveți.

                         *       *       *

Frate drag, vreau să-nțelegi, c-ai fost mereu ajutat,

Au venit soli de trezire, care au tot repetat,

Că tu ești din altă lume, una plină de lumină,

Denumită deseori Împărăția Divină.

Că tu ești deja acolo și de-acolo tu visezi

Și cauți eliberare și într-una ceri dovezi,

De putere, de iubire, bunătate și iertare,

Dar le ai deja pe toate, putând da celui ce n-are.

Krishna, Moise, Isus, Buddha, Mahomed și-alți înțelepți,

Reprezintă doar o parte dintre toți acei profeți,

Care au venit s-aducă vestea bună de Acasă,

Fiind deja eliberați din această ceață deasă.

Ei au înțeles, se pare, că nu e vreun rău nativ,

Ci a fost creat de noi, individual sau colectiv,

Născut din a noastră frică și din lipsă de iertare,

Și apoi dat mai departe, la ale noastre vlăstare.

Nu-i cunoașterea în sine păcatul primordial

Și nici a gusta din fructul planului experențial.

Singurul păcat posibil, al inocenței pierdute,

Transformă reîntregirea în cea mai mare virtute.

Prin urmare, scopul ultim e întoarcerea Acasă.

Un val de conștientizare, peste orice neam sau rasă,

Care să ne-arate simplu cum să ne privim corect,

Și să ne vedem cu toții, fără pată sau defect.

A privi corect înseamnă a privi prin imperfect,

Dintr-un spațiu de iubire, iară nu din intelect,

Spațiu total ignorat de o minte agitată,

Atunci când chiar însăși mintea ar trebui ignorată.

Ale minții emanații, ce ne definesc constant,

Fac din viața noastr-o luptă sau chiar un circ ambulant,

Dar Divinul nu se luptă, nu se zbate, nici nu-L doare,

Astea fiind doar elemente ale stării de visare.

Această obișnuință, de a da minții crezare,

Antrenată vieți la rând, permanent, fără-ncetare,

Face dificil efortul de-a ne detașa de gânduri

Și de a rămâne limpezi, ca o foaie fără rânduri,

Care să fie rescrisă, cu litere mari și rare,

De acea Inteligență, ce pune tot în mișcare,

Iar scrierea rezultată să fie-o poveste vie,

Fără scop și fără lauri, fără frici sau nebunie.

Orice plăsmuire a minții, o putem lăsa să fie,

Ca un nor pe cer albastru, ca o pată pe hârtie,

Pentru că noi dăm putere și avânt unei idei,

Fie bună sau nebună, cu sau fără un temei.

                         *       *       *

Frate drag sau soră dragă, te rog să-ți aduci aminte,

Că încă mai ai în tine acel loc fără cuvinte,

Fără gânduri și emoții, fără frici și fără formă,

Iar autoobservarea, în tăcere, te transformă.

Atunci poti vedea esența care-ai fost întotdeauna

Și dai jos haină cu haină, până nu mai e niciuna

Și astfel devine clară si evidentă minciuna,

Pe care-ai perpetuat-o și ai crezut-o întruna,

Că esti doar un corp, o minte și o sumă de emoții,

Și-ai fost năpădit de temeri, de grijă, de frica morții,

Dar când te uiți înăuntru și te vezi nelimitat,

Realizezi că-n acel spațiu tot poate fi observat.

Rămânând în tine însuți, perspectiva ta se schimbă,

Iar prin fața ta, prin tine, multe senzații se plimbă,

Care, una cate una, din nemișcare se nasc,

Apoi dispărând în pacea aceluiași spațiu vast.

A spune că-i plin de pace nu-i chiar un concept valabil,

Când pacea-i doar o aroma izvorând din Inefabil,

De unde spațiul și timpul și materia se torc,

Din care totul apare și unde toate se-ntorc.

Intri astfel în contact chiar cu Sursa existenței

Și esti profund ancorat în puritatea prezenței

Și tăcerii ființei tale, ce transcende orice gând,

Conteplând realitatea și misterul lui "Eu Sunt".

Cufundat în nemișcarea pentru care nu-s cuvinte,

Rămâne o claritate care-i dincolo de minte,

Iar acel care contemplă nu e doar un om, ca restul,

E înainte de toate, una cu Nemanifestul.

Când cunoașterea aceasta îți atinge inima,

Să te supui gândurilor, tu nu vei mai accepta,

Ci le vei lasa deoparte, fără a le ignora,

Observând cum tot ce vine nu e creația ta.

Vezi ca toate deja sunt, împrejur, schimbându-și forma

Și tu ești martorul ultim, îmbrăcat în uniforma

Acestor lumi materiale, cu-a lor iluzii deșarte.

Toate însă sunt în tine, așa cum tu ești în toate.

Într-o liniște deplină, tu contempli existența,

Nici dezaprobând păcatul și nici apreciind esența,

Detașat fiind de toate, de durere sau plăcere,

Căci Iubirea fără margini nu separă, nici nu cere.

Ea transformă și înalță oricare suflet sau minte,

Într-un dans tăcut ce face, fără idei sau cuvinte,

Să tresalte inimi care sunt pregătite de zbor,

De la tot ce-i cunoscut, spre misterul ființei lor.

                         *       *       *

Cel ce-i pe calea trezirii, domolindu-și a sa voie,

Va alege să nu spună mai mult decât e nevoie,

Găsind solitudinea sa, ca fiind cea mai ușoară,

Pentru liniștirea minții de a gândului povară.

De ești pe această cale, vei dori să fii atent,

Să ai mereu în vedere, ca în oricare moment,

Să fii ancorat în Sine, liniștit și conștient,

Detașat de jocul minții și de-al său discurs dement.

Vei vedea cum dansul formei își continuă parcursul,

Variind între extreme sau chiar brusc schimbându-și cursul,

Toate interacționând cu tot ce apare-n cale,

Neavând un scop final sau vreun plan de dezvoltare.

Dar Creația întreagă pare să fie pătrunsă,

De freamătul transformării și de-o bucurie-ascunsă,

Ce oferă fiecărui element al existenței,

Motivație internă și plăcerea experienței.

Rămânând în spațiul tainic și calm al prezenței tale,

Ferm, focalizat, statornic, neabătut de la cale,

Făr-a vrea a înțelege, a simți sau evolua,

Sursa ți se revelează și rămâi conștient în ea.

Și se-ntâmplă înțelegeri, simțăminte, evoluții,

Însă toate sunt în tine și nu mai cauți soluții,

La probleme-nchipuite sau la dorințe deșarte,

Dezvoltate de o minte care se teme de moarte.

Poți vedea cum însăși moartea este și ea o fantomă,

Căci nu-i un sfârșit în sine, ci dezbracare de Formă.

E o trecere-ntr-o lume mai înaltă, mai subtilă, 

Un proces sacru și unic, iar nu un motiv de milă.

Din esența sursei înseși, ești ghidat subtil prin viață,

Detașat le faci pe toate, far-a vrea să ieși în față,

Vei simți cum trec prin tine idei, emoții sau gânduri,

Care nu mai au putere să te-atragă în adâncuri,

Pentru că Sinele veșnic în secret te-a transformat,

Ce-a fost fals sau iluzoriu în tăcere-a dizolvat,

Iar cele lumești și grele nu mai au la ce s-adere,

Cand tu nu te mai visezi parte-a lumii efemere.

Cuprins de înțelepciune, vei putea ține discursuri,

Cuvântând acelor oameni, care caută răspunsuri, 

Însă binecuvântarea, ce o poți aduce-n lume,

E însăși tăcerea sacră a Celui fără de nume.

Căci cuvântu-i vulnerabil, prinde rădăcini mai greu

Și nu garantează nimeni că e înțeles mereu,

Însă prezența tăcută, cu a ei pace deplină,

Este hrană pentru suflet, ea susține și alină.

Vorbele n-au greutate, nu trezesc și nu transformă,

Dacă cel ce le rostește nu e detașat de formă,

Sau dacă cel ce le-aude nu e deja pregătit,

Să primească îndrumare de la cel ce a vorbit.

                         *       *       *

Toți sunteti pe-această cale, de întoarcere Acasă,

Conștient sau inconștient, iar Divinul nu vă lasă,

Să vă pierdeți în iluzii, să visați la infinit,

Căci trezirea e aproape, e de-ajuns cât ați dormit.

Identificați cu corpul, sunteți mici și vulnerabili,

Identificați cu mintea - limitați și incapabili,

Afectați fiind de emoții, nu puteți trăi în tihnă,

Stăpâniți fiind de dorințe, tot mai greu găsiți odihnă.

De vrei să-nțelegi capcana și să te privești onest,

Te uiți atent înauntru și faci doar un simplu test.

Îți privești mai întâi corpul și-ai să vezi că nu-i conștient,

Doar răspunde la comenzi, imediat și eficient.

Mai departe privești mintea și mulțimea sa de gânduri

Și-ai să vezi că-s doar idei, așezate-n multe rânduri,

Însă ele n-au valoare, de nu-s luate-n serios,

Numai noi decidem dacă ne sunt sau nu de folos.

Continuându-ți observarea, tu vei căpăta finețe,

În a vedea amăgirea și-ale ei multiple fețe,

Poți vedea cum tot procesul, de-a percepe și simți,

Se desfășoară în tine, împreună cu A FI.

Nemișcarea ființei tale este fondul conștient,

În care lumea se mișcă, într-un dans intermitent,

Întrerupt de vălul tainic al perioadei de somn,

Când conștiinta existenței se dizolvă-n orice om.

Dar mai ești tu un om, oare, atunci când rămâi tăcut,

Observând cum însuși omul e un punct în Absolut,

Sau când vezi că-ntreaga lume e o supă de senzații,

Care dispare cu totul în somn sau în meditații?

Vezi că-ntregul vis al formei începe doar cu un gând,

Și tot gând e orice lucru pe care-l privești, crezând

Că-i real, solid sau fizic, dar asta-i doar aparență,

Pe care un gand o are, în funcție de frecvență.

Gândul initial ce spune, în tăcere, că "Eu sunt!"

Stă la baza existenței și-a tot ce vezi pe pământ,

Sau în cer sau în abisuri, în orice-ai putea concepe,

Căci orice se manifestă, cu acest prim gând începe.

Iar Acel care gândeste, creând acest Univers,

Este o prezență vie, dirijând al lumii mers,

Ce-a creat dualitate, opoziții și progres,

Ceva care să-nțeleagă și ceva de înțeles.

Și, la fel, tu îți creezi ne-ncetat propria lume,

Pornind cu același gând, ce lasă loc de acțiune,

Pentru că "Eu sunt" nu poate să rămână doar așa,

Căci el e atras magnetic spre acel "Eu sunt ceva".

Dar tu, făcând cale-ntoarsă, de la lume catre Casă,

Vei rămane în "Eu sunt", iară pe restul le lasă,

Să se-ntâmple-n legea firii, făr-a fi preocupat,

Despre cum se desfașoară sau de cum s-au întâmplat.

Rămânând în contemplarea primului gând perceptibil,

Nu rămâi disfuncțional, căci încă este posibil,

Să mai funcționezi în lume și să răspunzi la cerințe,

Fără să te identifici cu tot felul de tendințe.

Tot ce e fals se dizolvă, dacă faci un legamânt,

Să folosești des unealta numită discernământ,

Iar prin practică intensă vei ajunge-n acel ceas,

Când Eternul Însuși face al eliberării pas.

Binecuvântat e-acela ce transcende orice lume,

Ancorat în cel Etern, fără griji și fără nume,

Căci a renunțat la gânduri, la visare și la "Eu",

Știind ca n-a fost vreodată separat de Dumnezeu.

Varianta audio:

Cercul vicios al minții

     Ca pe ecoul unei povestiri de mult uitate, am auzit de curând cum cineva compătimea aproape proverbialul animal, care dupa o viață de stat în cușcă, atunci când a fost eliberat, a continuat să meargă în cerc, în jurul cuștii, libertatea fiindu-i total de neînțeles.

Acel personaj nu realiza însă faptul că chiar el însuși, împreună cu majoritatea celor care facem parte din această specie, avem exact același comportament. Datorită faptului ca specia din care facem parte e mai evoluată, cercurile noastre sunt mai largi, însă tot cercuri sunt.

Unii se vor revolta, argumentând că perspectiva umană e incomparabil superioară, însă orbiți de vanitatea propriei inteligențe, nu iau in considerare că "cercurile" noastre sunt trasate chiar de propria noastră minte.
Puțini sunt conștienți de gândurile repetitive și de multe ori chiar obsesiv-compulsive, care îi țin prizonieri, într-o cușcă mult mai dezolantă chiar decât cea a animalului de mai sus.
Un animal trăiește mult mai deplin, prin faptul că e una cu mediul din care face parte, e total prezent, e una viața, fiind astfel total adaptat imprevizibilului, în timp ce majoritatea dintre noi, dacă viața ne ia prin surprindere și suntem scoși din zona de confort, ne simțim frustrați și pierduți.
Specia noastră a ajuns atât de adormită din punct de vedere spiritual, încât nu mai suntem în armonie nici măcar cu corpurile noastre, nu mai vorbesc de dizarmonia cu restul naturii și cu planeta pe care ne ducem existența.
Comportamentul de copil răsfățat al speciei noastre nu mai poate dura mult și poate a venit momentul maturizării, care va avea loc vrând sau nevrând, cu zâmbete sau țipete.

Cărările în cerc ale minților noastre sunt atat de bătătorite, încât nu mai crește nimic pe ele și doar cei care se încumetă să calce pe alături mai dau dovadă de creativitate și prospețime, atunci când o fac.
Din păcate pentru noi, majoritatea vieții este în afara cărării și doar un impuls puternic, dat de curaj sau, în cele din urmă, de exasperare, face posibilă părăsirea cercului și avântarea în libertatea necunoscutului sau, la fel de bine, în necunoscutul libertății.

Dacă pe cărarea binecunoscută, singura ghidare venea din automatismul mental, în necunoscut ghidul este altul. Este lumina interioară a spiritului nostru, în esență liber, prin experiență matur și prin înțelegere neînfricat.
Astfel ne întoarcem la armonia cu restul existenței.
Existența este prin ea însăși o perfectă armonie, până când vine mintea să încerce să o faca "mai armonioasă".

De exemplu faptul că mingea sare, asta este o perfectă armonie, explicată de legile naturale sau fizice. Nu poți învăța mingea să sară mai bine, dar pe de altă parte, poți învăța pe cineva să bată mingea, pentru ca ulterior, prin suficientă practică, să ajunga să fie în așa armonie cu mișcările mingii, încat devine un sportiv excelent. Astfel intră în armonie cu mingea, cu existența, iar rezultatul este spectaculos, cu mult peste simpla armonie a mingii sau a procesului de invățare, iar mintea nu mai are un rol relevant. Este doar o curgere naturală, o succesiune perfectă de mici imperfecțiuni, într-un cuvânt: o armonie.

Reîntoarcerea la starea naturală și rearmonizarea cu existența este, în același timp, un proces de învățare și dezvățare, de înțelegere și renunțare, de maturizare și detașare.
Este procesul minunat de învățare a unor practici de (auto)observare, de înțelegere a mecanismelor observate, având ca rezultat maturizarea. Concomitent, e un proces mai puțin plăcut de dezvățare a obiceiurilor nefolositoare, de renunțare la tiparele mentale vechi și, în cele din urmă, de detașare față de rezultatul acțiunilor proprii.
La finalul acestui drum, ești în armonie cu viața, iar armonia nu mai are nevoie de deprinderi, de tehnici sau de rezultate, pentru ca nu este separată de existența însăși, la fel cum nu ești nici tu.
Această armonie este mult superioară celei a unui animal, care nu a trecut prin dizarmonia minții. Este eliberarea de limitări, de trecut, de iluzie, de tine însuți/însăți și este de fapt o reîntoarcere la început.. dar cu infinit mai multă înțelepciune. Realizezi ca orice proces și orice rezultat aparține existenței înseși, iar aceasta nu a avut niciodata nevoie de o minte individuală pentru a se exprima. În infinita complexitate a vieții, mintea umană este doar un instrument zgomotos și temporar, care poate rumega doar ce i se oferă și care nu ne poate spune cu adevărat cine sau ce suntem, așadar s-o tratăm ca atare și să rămânem în afara cercului ei vicios.

Dacă crezi ce îți spune mintea că ești, atunci ceea ce spunea Buddha este perfect adevarat: "Ești rezultatul tuturor gândurilor tale".
Daca rămâi în afara definițiilor minții, ești misterul existenței înseși, care se exprimă prin tine și niciun cerc nu te mai poate limita sau cuprinde.