sâmbătă, 9 aprilie 2022

Cercul vicios al minții

     Ca pe ecoul unei povestiri de mult uitate, am auzit de curând cum cineva compătimea aproape proverbialul animal, care dupa o viață de stat în cușcă, atunci când a fost eliberat, a continuat să meargă în cerc, în jurul cuștii, libertatea fiindu-i total de neînțeles.
Acel personaj nu realiza însă faptul că chiar el însuși, împreună cu majoritatea celor care facem parte din această specie, avem exact același comportament. Datorită faptului ca specia din care facem parte e mai evoluată, cercurile noastre sunt mai largi, însă tot cercuri sunt.

Unii se vor revolta, argumentând că perspectiva umană e incomparabil superioară, însă orbiți de vanitatea propriei inteligențe, nu iau in considerare că "cercurile" noastre sunt trasate chiar de propria noastră minte.
Puțini sunt conștienți de gândurile repetitive și de multe ori chiar obsesiv-compulsive, care îi țin prizonieri, într-o cușcă mult mai dezolantă chiar decât cea a animalului de mai sus.
Un animal trăiește mult mai deplin, prin faptul că e una cu mediul din care face parte, e total prezent, e una viața, fiind astfel total adaptat imprevizibilului, în timp ce majoritatea dintre noi, dacă viața ne ia prin surprindere și suntem scoși din zona de confort, ne simțim frustrați și pierduți.
Specia noastră a ajuns atât de adormită din punct de vedere spiritual, încât nu mai suntem în armonie nici măcar cu corpurile noastre, nu mai vorbesc de dizarmonia cu restul naturii și cu planeta pe care ne ducem existența.
Comportamentul de copil răsfățat al speciei noastre nu mai poate dura mult și poate a venit momentul maturizării, care va avea loc vrând sau nevrând, cu zâmbete sau țipete.

Cărările în cerc ale minților noastre sunt atat de bătătorite, încât nu mai crește nimic pe ele și doar cei care se încumetă să calce pe alături mai dau dovadă de creativitate și prospețime, atunci când o fac.
Din păcate pentru noi, majoritatea vieții este în afara cărării și doar un impuls puternic, dat de curaj sau, în cele din urmă, de exasperare, face posibilă părăsirea cercului și avântarea în libertatea necunoscutului sau, la fel de bine, în necunoscutul libertății.

Dacă pe cărarea binecunoscută, singura ghidare venea din automatismul mental, în necunoscut ghidul este altul. Este lumina interioară a spiritului nostru, în esență liber, prin experiență matur și prin înțelegere neînfricat.
Astfel ne întoarcem la armonia cu restul existenței.
Existența este prin ea însăși o perfectă armonie, până când vine mintea să încerce să o faca "mai armonioasă".

De exemplu faptul că mingea sare, asta este o perfectă armonie, explicată de legile naturale sau fizice. Nu poți învăța mingea să sară mai bine, dar pe de altă parte, poți învăța pe cineva să bată mingea, pentru ca ulterior, prin suficientă practică, să ajunga să fie în așa armonie cu mișcările mingii, încat devine un sportiv excelent. Astfel intră în armonie cu mingea, cu existența, iar rezultatul este spectaculos, cu mult peste simpla armonie a mingii sau a procesului de invățare, iar mintea nu mai are un rol relevant. Este doar o curgere naturală, o succesiune perfectă de mici imperfecțiuni, într-un cuvânt: o armonie.

Reîntoarcerea la starea naturală și rearmonizarea cu existența este, în același timp, un proces de învățare și dezvățare, de înțelegere și renunțare, de maturizare și detașare.
Este procesul minunat de învățare a unor practici de (auto)observare, de înțelegere a mecanismelor observate, având ca rezultat maturizarea. Concomitent, e un proces mai puțin plăcut de dezvățare a obiceiurilor nefolositoare, de renunțare la tiparele mentale vechi și, în cele din urmă, de detașare față de rezultatul acțiunilor proprii.
La finalul acestui drum, ești în armonie cu viața, iar armonia nu mai are nevoie de deprinderi, de tehnici sau de rezultate, pentru ca nu este separată de existența însăși, la fel cum nu ești nici tu.
Această armonie este mult superioară celei a unui animal, care nu a trecut prin dizarmonia minții. Este eliberarea de limitări, de trecut, de iluzie, de tine însuți/însăți și este de fapt o reîntoarcere la început.. dar cu infinit mai multă înțelepciune. Realizezi ca orice proces și orice rezultat aparține existenței înseși, iar aceasta nu a avut niciodata nevoie de o minte individuală pentru a se exprima. În infinita complexitate a vieții, mintea umană este doar un instrument zgomotos și temporar, care poate rumega doar ce i se oferă și care nu ne poate spune cu adevărat cine sau ce suntem, așadar s-o tratăm ca atare și să rămânem în afara cercului ei vicios.

Dacă crezi ce îți spune mintea că ești, atunci ceea ce spunea Buddha este perfect adevarat: "Ești rezultatul tuturor gândurilor tale".
Daca rămâi în afara definițiilor minții, ești misterul existenței înseși, care se exprimă prin tine și niciun cerc nu te mai poate limita sau cuprinde.

sâmbătă, 26 martie 2022

O scânteie

 

O scânteie de conştiință,
într-un colț de Univers,
doar un pic mai licărește,
într-un corp greoi și dens.

S-a pierdut în noaptea minții,
a durerii și-a uitării.
A uitat de mult timp gustul
împlinirii și-mpăcării.

Rătăcind printre iluzii
și prin ceața cea mai deasă,
a ajuns, pe întuneric,
și grotei să-i spună casă.

Istovită și-amărâtă,
e aproape, cât pe ce,
după vieți de suferință,
să se-ntrebe cine e.

Dar răspunsul, deși simplu,
nu e ușor de văzut,
când singurele repere,
sunt aduse din trecut.

Iar dacă acum speranța
pare-un ultim ajutor,
nici aceasta nu e cheia,
căci se duce-n viitor.

Ce mai ai atunci, Scânteie?
Când acestea-s ca un fum,
singurul care ramâne
este eternul Acum.

Dar acesta nu e totul,
căci poate fi perceput,
asadar tu esti acolo,
precedând orice-nceput.

Atunci când laşi la o parte
tot din ce poți observa,
singura care ramane
este însăşi ființa ta.

Aceasta este intrarea
în Casa ce-o cautai.
Casa ta este dincolo
de lume, de iad sau rai.

Aici ai un veșnic Tată,
ce te-așteaptă cu răbdare.
El ține mereu aprinsă
candela Inimii tale.

vineri, 19 februarie 2021

Evoluția conștiinței

    Nu știm cu adevărat de când suntem pe această planetă, atât ca specie cât și ca puncte de conștiință în evoluție. Ca specie, se poate estima o perioada aproximativă când au apărut primele urme de manifestare socială superioară, cel puțin pe cele pe care le cunoaștem (sau recunoaștem).
Însă unii dintre noi știu intuitiv că am mai fost pe aceasta planetă, în diferite forme, poate de foarte multe ori.

    Evoluția conștiinței pare sa nu fie nici ușoară nici rapidă, și pare să necesite, în timp, o mare fricțiune și presiune, pentru a se transforma asemenea diamantelor într-o formă superioară.
În general, evenimentele zdruncinante sau extreme au darul de a genera salturi în conștiință, prin faptul ca generează situații în care aceasta nu mai poate continua în forma existentă. Ori se adaptează, depășindu-se pe sine, ori acea formă dispare, iar conștiința va fi nevoită să se exprime în altă formă, care la momentul potrivit va avea de întâlnit un alt obstacol.
Dacă e sa facem un exercițiu de imaginație, amfibienii și reptilele probabil nu ar fi apărut dacă peștii dintr-o anumită zonă nu ar fi fost nevoiți să supraviețuiască unui mediu acvatic devenit ostil, la fel cum nici păsările sau alte zburătoare nu at fi existat dacă nu ar fi fost nevoite să-și caute supraviețuirea în aer.

    Evoluția pare sa fie scopul întregii existente iar conștiința este beneficiarul ei. Un singur individ al unei specii nu poate evolua de unul singur, generând o nouă specie, din simplu motiv ca nu are nici perioada de viață suficient de lungă și nici capacitatea mare de a acumula, procesa și perpetua noi informații și experiențe. Totuși conștiința unei specii poate atinge un punct critic, în care să facă un salt evolutiv, printr-un număr mai mic de membri și apoi, dacă e necesar, sa manifeste acest salt la întreaga specie, chiar dacă indivizii nu vin in contact unii cu alții. S-a observat uneori la unele specii de animale, prezente în mai multe zone vaste sau chiar continente, că o deprindere utilă deprinsă de membrii acelei specii într-o zonă, insulă sau continent, sa se manifeste ulterior și in alta zonă, insulă sau continent fără un contact direct.

    Se poate deduce astfel ca nu forma este cheia evoluției, ci conștiința care se manifestă prin acea formă. Acest aspect e mai vizibil la speciile inferioare, de exemplu bancurile de pești sau stolurile de păsări, la care un număr foarte mare de indivizi se mișcă perfect sincron și nu ca reacție a unui individ la mișcarea altuia. E ca și cum aceeași conștiința de grup se manifestă prin fiecare individ.
Respectând nivelul de specializare și proporțiile, celulele unui organism sau ale unui organ se dezvoltă și se comportă toate similar, într-o funcționare perfect coordonată și sincronă, parcă știind că supraviețuirea fiecăreia și a întregului ansamblu depinde de fiecare dintre ele și dovedind astfel că sunt manifestarea unei conștiințe care le guvernează.

    Pe măsură ce evoluează, conștiința pare să se dezvolte în fiecare individ, de la o conștiință de grup către o conștiință superioară individuală, apoi să se rearanjeze într-o ordonare superioară de grup și tot așa.
Astfel printr-un alt exercițiu de imaginație, putem vedea cum primele organisme unicelulare s-au strâns ulterior în colonii, apoi au creat forme și organisme mai complexe, în care fiecare celulă se dezvolta asumându-și un rol, ajungând până la complexitatea corpului mamiferelor. În tot acest timp, diverse forme superioare de conștiință și-au asumat "administrarea" organismelor complexe alcătuite din forme de conștiință inferioare pentru a evolua ulterior într-un alt plan.
Probabil în acest punct putem spune că formele inferioare de conștiință ajunse la un stadiu avansat de evoluție ca grup, au alcătuit vehicule pentru forme mai înalte și mai organizate de conștiința.

    După un astfel de proces care a durat cel puțin cateva sute de milioane de ani, aparent forma cea mai înaltă de conștiință atinsă pe această planeta este cea umană, care stăpânește un corp foarte complex, în special la nivelul sistemului nervos, având în prezent capacități cognitive avansate. La fel ca și în cazul celorlalte forme de viață, condițiile extreme au împins umanoizii spre o evoluție din ce în ce mai rapidă, învățând să folosească unelte, să se folosească în mod inteligent de condițiile meteorologice și succesiunea anotimpurilor și în ultima perioada, spre o cascada din ce în ce mai rapidă de descoperiri stiințifice și avansuri tehnologice.
Cu toate astea încă suntem în cea mai mare parte la nivelul de evoluție individual egoist, urmând probabil ca ulterior să ne dezvoltăm o conștiință socială și de grup mai înaltă, în care supraviețuirea și bunăstarea speciei să treacă înaintea avantajelor personale, pe principiul "dacă ne este bine tuturor, ne este bine și la fiecare in parte".
Evident, orice salt în conștiința nu se întâmplă cu de la sine putere, ci ca urmare a unei maturizări și a unei succesiuni de evenimente care să zguduie omenirea și să o aducă într-un punct critic în care noua conștiință să reprezinte poate singura șansă de supraviețuire. Putem vedea asta in modul cum administram planeta și resursele ei, aducând-o în pragul unei catastrofe ecologice, sau cum ne raportăm la celelalte forme de viață, multe dintre ele pe cale de dispariție.

    În general limitarea esențială a speciilor pe calea evoluției este acea a faptului că nu pot concepe un alt mod de a exista decât cel curent. La om, acest aspect este din fericire atenuat datorită capacității cognitive mai înalte care îl face capabil să își imagineze și să proiecteze diferite situații deduse sau ipotetice.
Cu toate astea, această capacitate creează la om un alt tip de limitare și anume autolimitarea, care este susținută prin preluarea unor concepte debilitante și apoi perpetuate în timp, uneori de-a lungul multor generații.
În oricare din cazuri, o dorință de autodepășire a condiției curente sau un eveniment zguduitor adus de Viață, va împinge ființa umană spre a rupe și a lăsa în urmă lanțurile invizibile cu care s-a încătușat pe parcursul unei vieți sau poate vieți la rând.

    Și oamenii mai au un avantaj - memoria individuală și mai ales cea de grup. Nu degeaba se spune că greșeala din care nu am învățat, foarte probabil o vom repeta. În acest sens, toată experiența grea a omenirii de-a lungul vremurilor, de la războaie la foamete, opresiune și boli, a pus caramida cu caramida la a construi înțelegerea pe care o avem astăzi și la maturizarea noastră ca specie. Asocierea în triburi, etnii și națiuni a fost un pas important în evoluția noastră de la "mine" către "noi", iar globalizarea din zilele noastre, a cărei tendință este mai mult decât evidentă, reprezintă pasul către "noi" ca specie planetară responsabilă.

    Cu toate astea, la nivel individual, conștiința în forma umană este capabilă de un alt salt evolutiv, care pare sa fie extrem de rar pe planeta noastră și anume ființa umană trezită, eliberată de iluzii și conștientă de sine.
Ființa umană manifestă o anume cunoaștere de sine, numai că sinele de care este conștientă este o imagine psihologică țesută în jurul aspectului fizic, tendințelor emoționale și obișnuințelor mentale proprii.
Acest sine este schimbător, un simț neautentic al eului, mai degrabă un sine fals, o umbră în comparație cu sinele real, profund și viu, care este cu adevărat ființa umană.
Cum facem diferența între acestea, sau mai bine spus, cum identificăm sinele nostru real? Ei bine, asta a fost întrebarea de bază a căutătorilor spirituali, pe calea lor și puținii maeștri autentici, care ființau în mod natural în acea stare pură, au fost acolo pentru pentru a-i îndruma.

    Acest salt în conștiință necesită în general un proces îndelungat de autoobservare și introspecție, de punere la îndoială a tuturor emanațiilor minții, cu o disciplină constantă. Deși pentru asemenea practici reducerea stimulilor este de ajutor, obiceiurile vechi de retragere într-o mănăstire sau chiar o peșteră nu mai reprezintă neapărat cea mai bună soluție în zilele noastre. Această muncă pare mai agitată și dificilă la început, dar devine ulterior una mai degrabă interioară, continuă și constantă, care are loc în fundal, în timp ce se execută orice sarcină pe care ne-am asumat-o sau pe care viața o cere de la noi.
Altfel spus, devenim conștienți că suntem, iar ceea ce suntem este acolo în orice moment, oricum ar fi el si oricum ne-am simți, activi sau pasivi, agitați sau liniștiți, emoționați sau lucizi. Astfel, putem observa simțurile fizice, emoțiile sau gândurile noastre - toate fiind o "supă" de senzații, în interiorul a ceea ce suntem.
Ceea ce suntem rămâne un mister pentru minte, însăși funcționarea acesteia apărând în ceea ce suntem, dar este ceva atat de viu și evident, încât nu-l putem "înțelege" decât prin a ființa în mod conștient.

    Daca ar fi să ne gândim la un țel suprem al evoluției constiinței, înțelepții multor religii spun că este în cele din urmă acela de a transcende orice formă evolutivă și experențială, pentru a se cunoaște pe sine însăși și apoi de a se întoarce în mod conștient în sursa din care a apărut. Acela este momentul în care misterul existenței se revelează tăcut, când toate devin una și apoi niciuna.

    Închei cu un citat foarte potrivit:

"Nu putem să nu fim ceea ce suntem, dar putem înceta să fim ceea ce nu suntem."
Mooji