Ultima iluzie

Eckhart Tolle vorbeşte despre activitatea mentală compulsivă, care preia controlul şi ne îndreaptă atenţia în afara momentului prezent, pendulând între trecut, viitor şi imaginaţie, oferindu-ne un fals sentiment de sine, ce nu este decât un pachet de amintiri şi dorinţe. Suntem îndemnaţi să renunţăm la această iluzie, întrucât adevaratul nostru sine este în permanenţă în dimensiunea lui Aici şi Acum.

Prima parte:

Partea a doua:

Îndoială şi certitudine

Pacea interioară, bucuria de a fi una cu tot ceea ce este, conştientizarea seminţei noastre divine, oricum i-am spune, a fost esenţa căutărilor spiriuale timp de milenii. Mulţi maeştri au vorbit despre acestea în fel şi chip şi au încercat să pună în cuvinte şi parabole ceea ce tot ei spun că poate fi doar trăit şi nu exprimat. Parabolele au folosit ca indicatori pentru cei ce aveau urechi să audă, sau mai exact, pentru cei ce înaintaseră în cunoaştere pe îngusta cărare care duce înapoi Acasa. Pentru ceilalţi erau doar nişte poveşti frumoase care au fost interpretate literal şi au ajuns să reprezinte pietrele de temelie ale diferitelor religii.

Totuşi, pentru cineva care înca nu a ajuns să traiască asta, sau care înca nu a aprofundat cunoaşteri esoterice sau spirituale, ce indicatori pot fi de ajutor pentru a se ghida în direcţia potrivită, cu posibilitate redusă de a da greş?

Poate ar fi bine să începem cu o întrebare sinceră şi profundă, probabil ceva la care nu mulţi dintre voi s-au gândit. Nici eu nu am făcut-o până cu ceva vreme în urmă, când preocupările mele spirituale au devenit mai intense.
Dacă mai mulţi dintre voi aţi avut în atenţie măcar o dată întrebari de genul "Cine (sau ce) sunt eu?" sau "Care este rostul meu aici?", probabil nu v-aţi pus întrebări legate de un aspect mai concret: "Există un lucru cert în viaţa mea?". Există ceva în viaţa voastră care să nu poata fi supus îndoielii, să nu aibă nevoie de confirmare?

Unii pot spune diverse: "Numele meu este X - asta e cert!", "Sunt om - asta este sigur!", sau chiar "M-am născut, uite-mă!".
Dacă stai să aprofundezi, oricare dintre aceste afirmaţii nu au fundament. Numele ţi-l poţi schimba oricând, şi până nu te gândeşti la numele tău sau nu te strigă vreun cunoscut, practic tu nu ai un nume. Şi faptul că eşti om se supune aceluiaşi raţionament. Cine a hotărât asta, cine a definit noţiunea de om? Toate sunt concepte.
La fel şi cu faptul că te-ai născut. Îti aduci cumva aminte să fi fost acolo, la naşterea ta, în afară de ce ţi-au povestit alţii? Puţin probabil.
Totuşi această din urmă întrebare poate avea un argument: Sunt aici, deci m-am născut! Deducţia e logică, dar totuşi rămane o deducţie nu un fapt cunoscut prin experimentare. De aceea unii copii încă mai cred că i-a adus barza - asta li s-a spus şi ei au luat-o de bună.

Care rămane singura certitudine după tot ce am scris mai sus?
Dacă mai treci o dată cu privirea peste asta, observi că singura certitudine, un lucru la care nu trebuie să te gândeşti ca să-i susţii veridicitatea, ci pur şi simplu îl simţi, este faptul că EŞTI!
Dacă îţi acorzi un moment, realizezi că este singurul aspect la care oricine orice ţi-ar spune, nu poate pune la îndoială sentimentul, trăirea şi experienţa directă a faptului că eşti.
Nici măcar nu trebuie să te gândesti la asta, sau să argumentezi - pur şi simplu ştii că eşti.

Dacă cineva ţi-ar spune "Tu nu eşti!" - probabil ai fi amuzat. Cum să contrazică ceva atât de evident? Sau dacă ar zice "Eşti un vis!" sau chiar "Eşti în vreun Matrix!", toate astea au deja comun cuvântul magic "Eşti". Nu mai contează unde, când, cum sau de ce, este clar că eşti. În fiecare clipă în care ramâi conştient, această "calitate" nu poate fi îndepărtată. Poate fi ignorată, totuşi, cu toate că faptul că eşti stă la baza tuturor celorlalte fapte. Dacă nu ai fi, nimic altceva nu ar avea sens.

Nisargadatta Maharaj spunea legat de asta: "Lumea există pentru că tu eşti, nu existenţa ta se datoreaza lumii." Până la urmă este evident, dacă tu nu ai fi, ce rost ar mai avea lumea? Sau mai bine zis "Care lume?". Tu eşti ca să dai o semnificaţie lumii şi asta şi faci în fiecare moment.

Poate te întrebi ce semnificaţie dai lumii?
De la simplul şi imuabilul fapt că eşti, începi să-ţi foloseşti capacitatea creativă, mintea, să împarţi semnificaţii şi valori: "Sunt om!", "Mă numesc X!", "Sunt bogat!", "Sunt mamă!", etc, etc.
Astfel îţi creezi lumea pe care vrei să o experimentezi. Toate credinţele tale şi întregul tău sistem de valori stă la baza lumii pe care o experimentezi. De îndata ce ai schimbat cu adevarat ceva în acestea, se va schimba curând şi ceva în lumea ta. Mecanismul e simplu. Unii o numesc "Legea atracţiei" sau "Legea rezonanţei", eu prefer termenul de creaţie.

Modul tău de manifestare şi întreaga lume pe care o experimentezi sunt creaţia ta. Dacă crezi că există şi altă persoană care creeaza "peste tine" sau "pentru tine", te înşeli. Tu îl experimentezi pe cel care aparent face asta pentru ca tu ai creat aceasta experienţă, altfel el nu ar fi fost acolo. Practic tu i-ai dat puterea de a interveni. În cele mai multe cazuri nu îţi mai aduci aminte când ai făcut asta, când ţi-ai creat anumite experienţe, şi unele par nedrepte sau altele providenţiale. Cu toate astea este util să-ţi asumi responsabilitatea pentru lumea ta. Este util pentru că te ajută să o vezi aşa cum e şi să te detaşezi de aşteptările legate de ea. Fără această detaşare este mai dificil să mergi mai departe în aprofundarea cunoaşterii de sine.
Dumnezeu a creat Universul şi într-un fel se poate spune ca ţi-a pus la dispoziţie materialele şi uneltele, dar experienţa ta personală este în totalitate creaţia ta.

Să nu uităm de unde am plecat: "Pacea interioară, bucuria de a fi una cu tot ceea ce este, conştientizarea seminţei noastre divine...".

Majoritatea oamenilor au uitat de faptul că SUNT şi s-au pierdut în "sunt aia" sau "sunt cealaltă".
Oricare ar fi "aia" sau "cealaltă", aparţin tărâmului creaţiei şi prin urmare sunt efemere. Mai mult de atât, au nevoie de confirmare. Dacă întrebi pe cineva de ce crede că este om, îţi va înşira o sumedenie de argumente. Dacă îl întrebi de ce crede că are un nume, îţi va răspunde că aşa scrie în buletin. Dacă îl întrebi de unde ştie că ESTE, îţi va spune "Uite-mă!", dar scapă din vedere că, dincolo de aparenţa exterioară, el ştie că este şi nu are nevoie de nici o confirmare.

Orice lucru care are nevoie de confirmare este supus îndoielii. Orice lucru supus îndoielii, dacă l-ai asociat cu sinele, va genera frică. Dacă vei rămâne fidel ideii că eşti om, atunci ştii că oamenii mor, prin urmare şi tu vei muri. Asta nu poate genera un sentiment plăcut, doar e vorba de propria dispariţie. Dacă rămâi fidel ideii că eşti fericit doar dacă ai bani sau posesii, atâta vreme cât nu le ai, vei experimenta nefericirea. Dacă rămâi fidel ideii că eşti valoros, acceptat şi apreciat doar dacă corpul tău arată bine, atunci mai devreme sau mai târziu, când acesta îmbătrâneşte, te vei simţi mizerabil. Lista poate continua atât cât este fiecare capabil sa creeze.

Şi unde a rămas pacea şi bucuria pe care o cautam? Se pare că s-a pierdut pe drum.
Dacă, aşa cum spuneam anterior, ceea ce are nevoie de confirmare este supus îndoielii şi poate genera nefericire, atunci poate ar fi util să ne îndreptăm spre ceea ce nu are nevoie de confirmare, spre ceea ce e cert. Şi astfel am ajuns din nou la "Eu sunt!". Este practic singurul lucru pe care nimeni nu ţi-l poate lua. Cel puţin atât timp cât nu crezi că eşti corpul tău. Toate religiile şi cunoaşterile esoterice spun că atunci când acest corp uman pe care îl foloseşti mementan va dispărea, tu vei continua să fii.
Se pare că în acest fel am fost creaţi după chipul şi asemănarea Tatălui, adică suntem şi avem capacitate de creaţie asemeni Lui. Dacă El este omniprezent, atunci suntem parte din El. Dacă el este etern, atunci aşa suntem şi noi. Nu la fel este însă şi lumea noastră, aşa cum nu este nici Universul. Acestea sunt trecătoare, şi atât timp cât rămânem în ele şi ne identificăm cu acestea, ne vor cauza suferinţă.

Aşadar, într-un final ajungi să intuieşti că singura cale spre pace, fericire, şi tot ce caută oamenii, o viaţă sau vieţi întregi, este a te ancora în singura certitudine din experienţa proprie: "Eu sunt!". Este singura "calitate" pe care o împartăşim cu Creatorul nostru. Toate celelalte sunt creaţii proprii şi efemere, pe care le poţi enumera mai degrabă ca cine NU esti şi care rămân, în cele din urmă, o mare iluzie.
Dacă vă amintiţi, când Moise l-a întrebat pe Dumnezeu despre nume, acesta i-a răspuns "Eu sunt cel ce Sunt". Se pare că ăsta e singurul lucru neinterpretabil care se poate spune despre El şi anume ca ESTE.


Vă propun, în spiritul cunoaşterii împărtăşite de toţi Maeştrii autentici, ori de câte ori aveţi ocazia, să rămâneţi tăcuţi, în senzaţia de "Eu sunt", ancoraţi în singura voastră certitudine.
Acest exerciţiu, sau meditaţie, vă ajută, aşa cum m-a ajutat şi înca mă ajută şi pe mine, să lepădaţi în mod conştient toate celelalte calităţi lumeşti, generatoare de îndoială şi frică.
Nu vă fie teamă că vă veţi pierde identitatea. Dimpotrivă, veţi începe să o redescoperiţi pe cea reală, cea care a fost tot timpul cu voi, dar pe care aţi ales cu mult timp în urmă s-o ignoraţi, încercând să vă căutaţi pe voi înşivă în ceea ce este trecător şi nedemn de sămânţa voastră divină.


Astfel Fiul rătăcitor ajunge înapoi în căminul Tatălui său, dupa ce, printr-o curiozitate copilăreasca, o vreme îndelungată, a ales să experimenteze neajunsurile lumii.

Întrebare şi răspuns

În diferite momente din viaţă m-au "framântat" diverse întrebări, considerate de minte mai mult sau mai puţin importante, de la:

"Cum să îmi găsesc un loc de muncă potrivit?"
"Cum să fac să îmi măresc veniturile?"
"Este această persoană potrivită pentru o relaţie?"

..păna la:

"Să îmi cumpăr acest lucru?",
sau:
"Să dau curs acestei invitaţii?".

De cele mai multe ori, când nu ştiam că mintea este doar un instrument care datorită îndelungii condiţionari, a ajuns să funcţioneze compulsiv şi în mare parte defectuos şi ineficient, mă lăsam prins în tot felul de procese mentale, de căutări de soluţii şi răspunsuri, care de cele mai multe ori întârziau să vină sau nu veneau deloc. Alteori, când credeam că am găsit un răspuns, se dovedea a nu fi valabil căci soluţia pe care o promitea nu era uşor de pus în practică şi impunea compromisuri sau eforturi nejustificate.
Ulterior am realizat că goana dupa aceste răspunsuri, reprezenta o căutare a minţii, căutare care nu putea avea loc decât prin aceleaşi procese mentale, care la rândul lor nu se puteau baza decât pe elemente cunoscute, mai exact pe premise şi informaţii vechi.
Cu alte cuvinte, cu cât căutarea mentală era mai intensă, cu atât inspiraţia avea mai puţine şanse să se manifeste şi informaţia subtilă mai dificil să ia formă şi să devină idee.

Mai târziu, când prin înţelegere am realizat că există o inteligenţă mult superioara minţii, care poate furniza toate răspunsurile de care avem nevoie, atunci când ne sunt de folos, a fost o bucurie să realizez că întrebarea iniţială era suficientă. Aşadar, în loc să mă las prins în tot felul de flotări mentale, care au darul de a se învârti în cerc, era suficient doar să las gândurile să se risipească, să las liniştea să se aşeze în interiorul meu şi răspunsul începea să străluceasca asemenea unui diamant care tocmai a fost curăţat de noroi.

Ulterior, prin observare, am sesizat că răspunsul este pliat pe ceea ce eram în momentul cănd puneam întrebarea şi în general era în strânsă legatură cu modul cum mă raportam la situaţia faţă de care aveam nelămuriri. Mai exact, dacă eram invitat la o petrecere şi aveam senzaţia ca acolo nu ma voi simţi în largul meu (aspect datorat, evident, altor condiţionări anterioare), după ce puneam întrebarea dacă e mai potrivit să merg sau nu, în liniştea pe care o lăsam să fie îmi era evident că nu am pentru ce să merg, atât timp cât nu o fac cu deschidere şi detaşare. E ca şi cum aş fi ţinut mâna pe o soba fierbinte ştiind că sunt şanse mari să mă ard. Cu toate astea, chiar dacă nu dădeam curs invitaţiei, încă observam de ce varianta de a merge îmi provoca disconfort - voiam să ştiu unde era condiţionarea care nu mă lăsa să fiu împăcat cu oricare alegere. Alteori, când eram liniştit şi detaşat de oricare dintre variante, răspunsul era evident că nu contează ce aleg, şi de obicei, avea loc un eveniment care decidea ce cale voi urma.

La un moment dat, m-am întrebat dacă însăşi capacitatea de a alege este ceea ce ne da senzaţia de libertate, dacă ceea ce este denumit "liberul arbitru" reprezintă cheia păcii interioare. Cand mi-am pus întrebarea însă, mi-a devenit imediat evident faptul că însăşi a depinde de o alegere este o formă de sclavie. Cum spuneam mai sus, mintea nu este capabilă decât să caute, şi fiind în permanenţă în căutarea a ceva, îşi închipuie că o alegere sau alta va reprezenta calea spre obiectul căutat. Atunci omul devine sclavul alegerilor lui şi constată ulterior că nici una dintre ele nu-l face fericit, pentru că din start era sclavul obiectului căutat sau mai exact a starii pe care acesta i-o putea genera.

Orice alegere presupune un scop, altfel alegerea îşi pierde sensul.
Orice scop este, prin natura lui, o situaţie care temporal este situată în viitor.
Orice scop, tot prin natura lui, este o situaţie spre care mintea tinde pentru că promite o stare dorită, în orice mod ar fi ea privită.
Acestea fac ca alegerea în sine sa fie o iluzie de libertate, ea nefiind decat schimbarea unui lanţ cu altul. Şi aşa omul îşi petrece întreaga viaţă schimbând lanţurile între ele, fără să-şi dea seama că un lanţ, chiar dacă e de aur, tot un lanţ rămâne.

Într-un fel sau altul, tot asta este şi democraţia. Asa cum Merovingian spunea în filmul "The Matrix": "Alegerea este iluzia creată de cei care au puterea pentru cei care nu o au."

Ce înseamnă a fi "puternic" în acest context? Nimic altceva decât a fi detaşat de rezultatul alegerilor mele. Ideal ar fi ca alegerile să nu mai reprezinte nimic pentru mintea care caută într-una, dar dacă totuşi ar fi să însemne ceva, poate ar fi suficient să reprezinte curiozitatea de a experimenta o variantă sau alta, fără aşteptări şi fără ca pacea interioară să fie afectată de vreun rezultat.

Urmând raţionamentul de mai sus, se pare că liberteatea cât şi pacea interioară sunt ele însele nişte alegeri. Sunt alegerile fundamentale. De ce să alegi ceva care să te ducă la ele cand poţi să le alegi direct pe acestea şi atât? Maeştrii spirituali spun că aceste calităţi au fost ale noastre dintotdeauna şi vor fi ale noastre pe veci, pentru că reprezintă ceea ce suntem cu adevărat. Aşadar, de ce ai alege să foloseşti ceva trecator ca să obţii ceva etern? Este absurd! Cu toate astea, mintea noastră condiţionată asta încearcă să facă şi o şi face atât timp cât nu devenim conştienţi de ea ca instrument minunat dar defectuos şi de noi ca sine real ce nu şi-a pierdut nici libertatea nici pacea ci doar au fost acoperite de vălul iluziei.

Asa ca, frate drag sau soră dragă, îndreaptă-ţi atenţia spre ce crezi că îţi doreşti, spre ce scopuri te îndrepţi, şi eliberează-te de oricare dintre ele acum! Libertatea şi pacea ta se întind dincolo de ele, dincolo de minte, chiar dincolo de timp şi de spaţiu.
Nu lăsa ceea ce este efemer să îţi definească modul de exprimare, să te definească pe tine.

Închei cu un citat al lui Krishnamurti:

"O minte care se întreabă - nu o minte care caută - trebuie să fie o minte eliberată atât de nevoia de experienţă cât şi de căutarea adevărului."