Neprevăzutul momentului prezent

Sunt 31.556.926 de secunde într-un an, iar într-o secundă sunt o mie de milisecunde, un milion de microsecunde şi un miliard de nanosecunde. Singurul aspect care leaga nanosecundele de ani este SCHIMBAREA.

Aşa începea un episod al unui serial pe care l-am vazut recent şi imediat am avut, pentru a nu ştiu câta oară, înţelegerea că, de la cele mai mici particule elementare până la cele mai mari structuri ale universului, care au fost descoperite, mişcarea şi implicit schimbarea sunt singurele caracteristici comune şi evidente la toate nivelurile.

Omul este probabil singura vieţuitoare care încearcă să se opună schimbării, creându-şi diverse structuri de siguranţă în ideea că neprevăzutul nu îl va afecta. Astfel, din teama de neprevăzut, au aparut principii de la "bani pentru zile negre" pănă la "nu mă voi implica într-o relaţie ca să evit o nouă perioadă de suferinţă".

Aparent unii oameni sunt dependenţi de schimbare, dar acea dependenţă nu este decât un exemplu evident al faptului că nu acceptă momentul prezent aşa cum e. Acest aspect se observă prin sentimentul că trebuie să facă ceva, nerăbdare sau plictiseală.
Chiar şi atunci când se cumpără un lucru, de cele mai multe ori, sub argumentul calităţii, se caută o durabilitate mai mare şi o posibilitate ca diversele cheltuieli asociate acelui lucru să fie pe viitor cât mai mici.

Viaţa, însă, este schimbare. De fapt dacă am încerca să definim ceea ce ezotericii denumesc manifestare sau fizicienii numesc continuum spaţiu-timp, o putem face numai printr-un singur cuvânt: SCHIMBARE.

Nimic din ceea ce există nu este static. Chiar dacă aparent unele lucruri par a nu se schimba, la nivel atomic totul vibrează, totul se mişcă şi totul se transformă. Mai devreme sau mai târziu şi piramidele vor dispărea. Prin urmare, opunerea sau disconforul faţă de schimbare nu va putea aduce decat frica de pierdere şi implicit suferinţa în faţa inevitabilului.

Unele acţiuni pot fi considerate de bun simţ, cum ar fi vorba românului "Vara să-ţi faci sanie şi iarna car". Este evident că succesiunea anotimpurilor va aduce iarnă, vară şi din nou iarnă. A nu avea pregătit ce ai nevoie poate fi considerat lipsit de înţelepciune, deşi chiar şi acestea sunt structuri de siguranţă în cele din urmă.
Totuşi, majoritatea oamenilor ajung să se ferească de ceva ce nu prezintă nici o certitudine că se va întâmpla. În acest mod au apărut şi prosperă companiile de asigurări. Chiar acesta e şi ideea pentru care ele există: "Fii pregătit în faţa neprevăzutului".

Nimeni nu poate fi niciodată pregatit în faţa neprevăzutului. Neprevăzutul este exact aşa cum sună: ceva ce nu poţi prevedea ci doar presupune, iar presupunerile sunt flotari mentale care sunt menite mai mult a încurca decat a ajuta. Ele stau la baza emiterii unor judecăţi fără substrat real şi cum mintea este un minunat instrument de învăţare, dacă le repeţi de suficiente ori, începi să le crezi. În scurt timp nu vei mai şti cu siguranţă dacă ceea ce, cu ceva timp înainte a fost o presupunere, este acum adevar sau nu.

Mai mult de atât, cu mintea ne creăm evenimentele ce vor urma. O presupunere că va urma un dezastru pentru care va trebui să fii pregatit, foarte probabil va atrage acel dezastru pentru care încă nu se ştie dacă vei fi pregătit. Dar cu siguranţă vei vedea atunci!

De cele mai multe ori, când pe neaşteptate apare o situaţie considerată delicată sau extremă, poate ai avut ocazia să observi că vrând-nevrând ai fost nevoit să acţionezi după cum a cerut momentul şi de multe ori fără să apuci să gândeşti. Dacă după o astfel de experienţă înca mai eşti aici, nu poate decât să însemne că te-ai descurcat. Oricum, te-ai descurcat cum ai putut mai bine.

Conform tot unei expresii românesti: "Socoteala de acasă nu se potriveşte cu aia din târg", este evident că oricât te-ai pregăti pentru neprevăzut, mintea ta nu va putea niciodată să cunoască toate posibilităţile. Există totuşi o Minte care le ştie, chiar înainte ca ele să se fi întâmplat. De aceea singura atitudine care se poate spune că ajută este atenţia şi ascultarea inspiraţiei, care presupune tot atenţie. Prin urmare se pare că atenţia este singurul element ajutător.

În momentul în care eşti prins în diverse activităţi mentale, atenţia este captată de acestea. Prin urmare, orice semn, care te-ar putea avertiza asupra evenimentelor ce urmează să se întample, va fi foarte probabil ratat. Aşadar atenţia presupune a trăi în prezent, a avea în percepţie în mod constant momentul de acum şi tot ce cuprinde acesta, pentru că tot ce cuprinde momentul prezent este tot ceea ce este.

Viitorul şi trecutul nu există decât doar în mintea care, paradoxal, tot ACUM se gândeşte la ele, deşi ele par să fie altcândva. Acestea nu sunt decât proiecţii, iar atunci când ele se întâmplă în minte, distrag cea mai mare parte a atenţiei care, în mod natural, ar trebui să fie focalizată pe ceea ce deja se întâmplă în acest moment. Cum spuneam, faptul că te gândeşti la trecut sau viitor se întâmplă de asemenea în acest moment.

Toţi maeştrii spirituali spun că Viaţa este ACUM.
Nu ar fi oare mai facil să ne trăim viaţa când aceasta chiar se întâmplă? Mai exact, ACUM?
Nu ar fi mai util ca mergând pe stradă, în loc să te gândeşti ce ai să faci când ajungi la destinaţie, să te uiţi la groapa care exista ACUM pe trotuar în faţa ta şi pe care ai toate şansele sa o experimentezi, pentru că atenţia ta este în altă parte?

"Cănd te împrieteneşti cu momentul prezent, te simţi acasă indiferent unde te afli. Dacă nu te simţi acasă în clipa de Acum, indiferent unde eşti, nu te vei simţi bine nicăieri."

Eckhart Tolle (Liniştea vorbeşte)

Adevărul, o cheie spre Realitate

Există în fiecare din noi acea parte care, la un moment dat, în viaţa de zi cu zi, chiar dacă ceea ce faci îţi pare a fi plăcut sau important, se simte totuşi neîmpăcată cu, sau chiar obosită de nesfârşitul şir de evenimente la care trebuie să participe.
Poate o serie de situaţii mai trepidante maschează acest aspect, însă în cele din urmă, acea nevoie profunda de linişte şi pace interioară este tot mai evidentă, poate mai clară după ce vârsta nevoii de experimentare continuă a trecut. În general această vârstă este poate până la 25 sau 30 de ani.

Începi la un moment dat să devii conştient, la un nivel mai profund de nuanţa repetitivă sau chiar profund lipsită de satisfacţie a majoritaţii activităţilor de zi cu zi, chiar dacă unele par a fi temporar plăcute, sau chiar mai mult, pline de succes.
Senzaţia de început poate fi conform zicalei americăneşti "Same shit, different day!".
Pentru unii această conştientizare poate fi traită ca şi o depresie şi nu comentez aici refugiile pe care mulţi le practică în această privinţă.
Această stare mai poate fi descrisă şi prin două întrebari retorice pe care cineva şi le-a pus la un moment dat: "Ce caut eu în viaţa mea? Ce caut eu în corpul acesta?".

Oricum ar fi, dacă acest moment a apărut în viaţa ta, ştii că este nevoie de o schimbare. Nu o schimbare a stării de fapt ci o schimbare de perspectivă. Mai mult, îţi este util să înţelegi că această stare este un privilegiu, sau mai bine zis un nou stadiu al evoluţiei personale. Este capacitatea de percepţie ce apare faţă de un plan mai profund al tău, care ştie că experienţa ta superficială nu este adevărul ultim şi, prin urmare, nu îi mai este suficientă.

Pentru unii această conştientizare apare în urma pierderii a ceva ce, din perspectiva lor, era foarte important şi este destul de dureroasă. Diferenţa în acest caz e că persoanele respective au avut nevoie de a pierde unul sau mai multe dintre aspectele care credeau că le dau sens vieţii la nivel superficial. Le este greu să înţeleagă însă, că tocmai acest lucru nu a fost întâmplător, ci pentru a le servi drept trezire.
Asta îi poate împinge la reacţii extreme, cum ar fi să-şi părăsească familia, locul de muncă, sau chiar să se retragă în singurătate sau la vreo mănăstire.

Oricare ar fi alegerea făcută, nu se poate spune că este bună sau rea. Totuşi, la un moment dat, fiecare îşi va da seama că dacă acţiona diferit, perioada necesară traversării unor astfel de perioade ar fi putut avea loc mai rapid sau cu mai puţină suferinţă.

Oricare ar fi situaţia, FOARTE utilă în acest caz este înţelegerea faptului că nu contează ce faci, ci anume cum faci ceea ce (oricum) faci. Mai mult de atât, orice ai face nu poţi fugi de consecinţele oricărui fapt şi oricărei decizii, pentru că ele, atunci când există, sunt toate în interiorul tău şi oriunde ai merge ele vor fi cu tine, fie că eşti în vârful muntelui sau în aglomeraţia unui oraş mare, printre cunoscuţi sau străini.

Realizarea faptului că ORICE se petrece NUMAI înăuntrul tău şi că exteriorul nu este decât o oglindire a deciziilor personale, poate fi iarăsi cauză de depresie, pentru că întelegi că singur ţi-ai creat toată experienţa personală. Pe de altă parte poate fi eliberator, pentru că nu mai aştepţi rezolvarea problemelor în exterior şi poţi schimba orice dacă te schimbi pe tine însuţi şi modul cum vezi lumea.

Punctul în care realizezi că trebuie să te schimbi pentru a-ţi schimba viaţa este un pas enorm - este începutul evoluţiei spirituale conştiente. Din acel moment, orice ai face, nu te mai poţi minţi. Poţi încerca să amâni inevitabilul, să te ascunzi de tine însuţi prin diverse metode (Ex: alcool sau droguri), dar mai devreme sau mai târziu, în viaţa asta sau în alta, va trebui să începi ceea ce este cunoscut în tradiţiile asiatice ca Marea Muncă.

Este efortul personal depus în procesul de alchimie a sinelui, de descoperire a ceea ce în mod inconştient ai cautat milioane de ani - ceea ce eşti cu adevărat.

O poartă către a te cunoaşte este tocmai recunoaşterea dualităţii care există în tine, realizarea celor două aspecte pe care le simţi: cel superficial, care vrea să facă, să experimenteze, care se simte câştigător sau pierdut, respectiv cel profund, care caută şi înţelege împăcarea şi acceptarea, care respinge suferinţa ca inutilă şi care cunoaşte Adevărul.

Mai exact, folosind o expresie anterioară, atunci când te minţi pe tine însuţi, este diferenţa între cel care minte şi cel care este minţit, între Tu şi Tine Însuţi, între aspectul superficial şi cel profund.
Cel numit "Tine Însuţi" va şti mereu adevărul chiar dacă tu încerci să-l minţi şi conflictul nu va înceta decât atunci când "Tu" va dispărea şi vei trăi numai în Tine Însuţi.

În Tine Însuţi îţi vei găsi echilibrul pentru că El este cel care cunoaşte diferenţa între iluzie şi realitate. "Tu" este un produs al minţii tale şi nu poate vedea realitatea; el este capabil să trăiasca numai în iluzie, acesta fiind motivul pentru care nu este capabil să creeze, în cele din urmă, decât suferinţă.

A cunoaşte Realitatea şi pe Tine Însuţi ca parte din ea este îndeplinirea Marii Munci, a evoluţiei spirituale. Atunci vei trăi în Adevar şi vei şti că nimic nu poate fi pierdut sau câştigat, că totul este un echilibru perfect, că toţi suntem Unul şi că oriunde ai fi, eşti mereu Acasă.



"Procesul evoluţiei spirituale este un proces de extindere a conştiinţei. Arborii sunt mai conştienţi decât stâncile, animalele sunt mai conştiente decât arborii, oamenii sunt mai constienţi decât animalele, un Buddha este mai conştient decât omul obişnuit. Starea de Buddha, conştiinţa Christică, iluminarea sunt expresii care desemnează - toate - naşterea conştiinţei perfecte."

"Evoluţia inconştientă se sfârşeşte odată cu apariţia omului. Odată cu el începe evoluţia conştientă. Dar evoluţia conştientă nu începe de la sine; acest lucru nu se realizează decât dacă există o decizie a voastră."

-OSHO-

Cine sunt eu?

Tu nu eşti nimic din ce este în afara sau înăuntrul tău. Prin urmare nu te poate afecta niciuna dintre ele decât dacă vrei. Aminteşte-ţi asta în fiecare moment care ţi se pare dificil.

Apoi... întreabă-te cine eşti acel tu care experimentează tot. Sesizezi că orice eveniment este ceva ce de fapt tu nu eşti?

Cine este martorul tuturor evenimentelor? Găseşte acel martor care eşti, lasă-l să observe şi percepţia asupra evenimentelor se va schimba.

Pentru a afla cine eşti a trebuit mult timp în care să experimentezi ce nu eşti. Când realizezi că tot ce există în exterior sau în interior nu reprezintă identitatea ta, vei dori să te observi în profunzime. Numai acolo te poţi găsi, pentru că cine eşti nu e totuna cu nimic din ceea ce există.

Da! Tu nu existi, dar esti.
Atunci cand vei putea Sa Fii în totalitate, ceea ce există nu te mai poate afecta. Tu, însă, poţi afecta ceea ce există pentru că tot ceea ce există este parte din tine.

De fapt, chiar afectezi tot ceea ce există. La fel cum tot ceea ce există încă te mai afectează pe tine, atât timp cât crezi că eşti ceva.

Pentru că tot ceea ce există face parte din tine, orice acţiune va avea în cele din urma efect asupra ta. Prin urmare tot ceea ce faci ţie îţi faci şi pentru tine faci.

Tot ceea ce faci este conform modului cum percepi lumea pentru că faci ceea ce eşti. Modul cum percepi lumea este urmarea a ceea ce faci pentru că, în mod greşit, crezi că eşti ceea ce faci. Când tu nu te mai confunzi cu lumea, descoperi cine eşti cu adevărat şi orice acţiune va pleca de acolo.

Acum, întoarce-ţi atenţia din exterior spre interior, de la observat la observator.
De fiecare dată când ai un sentiment, întreabă-te cine simte.
De fiecare dată când vrei sa faci ceva, întreabă-te cine vrea.

Şi nu uita, de câte ori îţi aduci aminte de tine, să te întrebi:

Cine sau ce sunt eu?