Cercul vicios al minții

     Ca pe ecoul unei povestiri de mult uitate, am auzit de curând cum cineva compătimea aproape proverbialul animal, care dupa o viață de stat în cușcă, atunci când a fost eliberat, a continuat să meargă în cerc, în jurul cuștii, libertatea fiindu-i total de neînțeles.

Acel personaj nu realiza însă faptul că chiar el însuși, împreună cu majoritatea celor care facem parte din această specie, avem exact același comportament. Datorită faptului ca specia din care facem parte e mai evoluată, cercurile noastre sunt mai largi, însă tot cercuri sunt.

Unii se vor revolta, argumentând că perspectiva umană e incomparabil superioară, însă orbiți de vanitatea propriei inteligențe, nu iau in considerare că "cercurile" noastre sunt trasate chiar de propria noastră minte.
Puțini sunt conștienți de gândurile repetitive și de multe ori chiar obsesiv-compulsive, care îi țin prizonieri, într-o cușcă mult mai dezolantă chiar decât cea a animalului de mai sus.
Un animal trăiește mult mai deplin, prin faptul că e una cu mediul din care face parte, e total prezent, e una viața, fiind astfel total adaptat imprevizibilului, în timp ce majoritatea dintre noi, dacă viața ne ia prin surprindere și suntem scoși din zona de confort, ne simțim frustrați și pierduți.
Specia noastră a ajuns atât de adormită din punct de vedere spiritual, încât nu mai suntem în armonie nici măcar cu corpurile noastre, nu mai vorbesc de dizarmonia cu restul naturii și cu planeta pe care ne ducem existența.
Comportamentul de copil răsfățat al speciei noastre nu mai poate dura mult și poate a venit momentul maturizării, care va avea loc vrând sau nevrând, cu zâmbete sau țipete.

Cărările în cerc ale minților noastre sunt atat de bătătorite, încât nu mai crește nimic pe ele și doar cei care se încumetă să calce pe alături mai dau dovadă de creativitate și prospețime, atunci când o fac.
Din păcate pentru noi, majoritatea vieții este în afara cărării și doar un impuls puternic, dat de curaj sau, în cele din urmă, de exasperare, face posibilă părăsirea cercului și avântarea în libertatea necunoscutului sau, la fel de bine, în necunoscutul libertății.

Dacă pe cărarea binecunoscută, singura ghidare venea din automatismul mental, în necunoscut ghidul este altul. Este lumina interioară a spiritului nostru, în esență liber, prin experiență matur și prin înțelegere neînfricat.
Astfel ne întoarcem la armonia cu restul existenței.
Existența este prin ea însăși o perfectă armonie, până când vine mintea să încerce să o faca "mai armonioasă".

De exemplu faptul că mingea sare, asta este o perfectă armonie, explicată de legile naturale sau fizice. Nu poți învăța mingea să sară mai bine, dar pe de altă parte, poți învăța pe cineva să bată mingea, pentru ca ulterior, prin suficientă practică, să ajunga să fie în așa armonie cu mișcările mingii, încat devine un sportiv excelent. Astfel intră în armonie cu mingea, cu existența, iar rezultatul este spectaculos, cu mult peste simpla armonie a mingii sau a procesului de invățare, iar mintea nu mai are un rol relevant. Este doar o curgere naturală, o succesiune perfectă de mici imperfecțiuni, într-un cuvânt: o armonie.

Reîntoarcerea la starea naturală și rearmonizarea cu existența este, în același timp, un proces de învățare și dezvățare, de înțelegere și renunțare, de maturizare și detașare.
Este procesul minunat de învățare a unor practici de (auto)observare, de înțelegere a mecanismelor observate, având ca rezultat maturizarea. Concomitent, e un proces mai puțin plăcut de dezvățare a obiceiurilor nefolositoare, de renunțare la tiparele mentale vechi și, în cele din urmă, de detașare față de rezultatul acțiunilor proprii.
La finalul acestui drum, ești în armonie cu viața, iar armonia nu mai are nevoie de deprinderi, de tehnici sau de rezultate, pentru ca nu este separată de existența însăși, la fel cum nu ești nici tu.
Această armonie este mult superioară celei a unui animal, care nu a trecut prin dizarmonia minții. Este eliberarea de limitări, de trecut, de iluzie, de tine însuți/însăți și este de fapt o reîntoarcere la început.. dar cu infinit mai multă înțelepciune. Realizezi ca orice proces și orice rezultat aparține existenței înseși, iar aceasta nu a avut niciodata nevoie de o minte individuală pentru a se exprima. În infinita complexitate a vieții, mintea umană este doar un instrument zgomotos și temporar, care poate rumega doar ce i se oferă și care nu ne poate spune cu adevărat cine sau ce suntem, așadar s-o tratăm ca atare și să rămânem în afara cercului ei vicios.

Dacă crezi ce îți spune mintea că ești, atunci ceea ce spunea Buddha este perfect adevarat: "Ești rezultatul tuturor gândurilor tale".
Daca rămâi în afara definițiilor minții, ești misterul existenței înseși, care se exprimă prin tine și niciun cerc nu te mai poate limita sau cuprinde.