Poarta neagră a Sufletului

    Deşi titlul acestui articol poate părea sinistru, nu este deloc departe de adevăr.
    La ce mă refer?
La acea poartă zavorâtă care ascunde în spatele ei cele mai murdare, mai josnice, mai dezgustătoare, mai oribile şi, în acelaşi timp, cauzatoare de suferinţă părţi ale noastre. Toată acea mocirlă pe care noi înşine am creat-o în toată viaţa noastră de până acum şi, după cum zic unii, probabil şi în altele anterioare.
Mă refer la acea poarta care, ori de câte ori se deschide, produce în noi cele mai greu de suportat stări sau provoacă unele dintre cele mai înspăimântătoare acţiuni de care suntem capabili şi de care ulterior noi şi ceilalţi din jur suntem uimiţi că au fost posibile.

După această introducere probabil ar fi cazul să mai îndulcesc un pic ceea ce am spus, nu?
Nu e cazul!

Dacă acest articol nu este citit de vreun maestru iluminat, atunci tuturor celor care ajungeţi şi citiţi asta, şi care poate vă aşteptati la vreun mesaj motivaţional "new age" cu îngeraşi, elfi, zâne, gândire pozitivă, etc, vă spun cu multă convingere că aveţi aceasta mocirlă în voi, la fel ca mine şi ca toţi ceilalţi. Este mai mult sau mai puţin ascunsă, mai mult sau mai puţin percepută, mai mult sau mai puţin recunoscută dar este.
Până când fiecare dintre noi nu o curăţă, toate celelalte tehnici nu au darul decat de a fi un preludiu fără sfârşit în aşteptatea unui punct culminant care nu poate avea loc. Pentru a o curăţa este nevoie, mai întâi, să fii conştient ca ea există.

Cum ai putea să urci în Rai când ai o armată de draci atârnând de picioare?
Cum poţi încerca să fii imaculat când te scalzi în cea mai urât mirositoare mlaştină, ba mai mult nările ţi s-au obişnuit atât de mult cu ea încât ai putea foarte bine să spui că e parfum? Cum poţi şti ce e parfumul când, de fapt, nu prea ai avut ocazia să-l simţi, poate cel mult diferite grade de putoare?

Crezi cumva, tu, cititorule, că eşti în regulă? Că tot ce scrie aici nu este valabil şi pentru tine? Că tu te simţi bine sau eşti "spiritual"? Cum rămane cu momentele, sau la unii lungile perioade, când urăşti, esti invidios, furios, disperat, înfricoşat, când ştii "mai bine" ce ar trebui unii sau alţii să facă sau când pretinzi că oricine şi orice în afara de tine sunt cauza suferinţei tale?

Tu eşti singurul care ai decis să suferi. Tu eşti singurul care ţi-a impus limitări de orice fel. Tu eşti singurul care ai hotărât cum să te raportezi la diversele situaţii din viaţa ta. Poate alţii (mediul, familia) te-au "ajutat" dar tu eşti cel care a luat decizia finală. Nu o putea face nimeni în locul tău.
Şi dacă aşa s-a întâmplat, oricum, nu mai poţi face nimic în ce priveşte trecutul. Poţi însă să ţi-l asumi aşa cum e şi cu toată nebunia şi urâţenia pe care ai acumulat-o şi pe care, într-un grad mai mare sau mai mic, încă o mai porţi în tine.

De cele mai multe ori, când această poartă se deschide, suntem purtaţi în mod inconştient de valul de nebunie care iese prin ea şi ne comportăm ca atare, pentru ca apoi un alt val din aceeaşi direcţie să vină şi să ne facă să ne simţim vinovaţi. Suntem în acest mod purtaţi mai tot timpul de un du-te - vino de curenţi pentru ca nu cumva să ratăm prea multe emanaţii fetide ale propriei noastre creaţii.

Dacă aveţi tendinţa de iritare când citiţi aceste rânduri sau dacă vă gândiţi să combateţi aceste idei, înainte de asta vă invit cu mare drag să vă uitaţi în jurul vostru, în lumea care vă înconjoară acolo unde sunteţi şi să-mi spuneţi câte persoane trecute de vârsta fragedei copilării nu manifestă, în diverse forme, intensităţi şi frecvenţe, aceste aspecte?
Sau poate unii prinşi de spiritul "new age" vor veni cu argumentul: "Dar iubirea, frumosul, floricelele de pe câmpii, etc?". Sigur că da! Dar este cineva capabil să simtă gustul unui grăunte de zahar într-o găleata de cafea? Şi chiar dacă ai fi, cum s-o faci când zgomotul mental te ţine atât de ocupat încât nu mai eşti capabil să simţi nici măcar gustul cafelei?

Atunci când, în mod conştient, tragi zăvorul acelei porţi, poţi vedea hidoşenia dinăuntru şi este al naibii de greu să recunoşti că, deşi de multe ori inspirată din exterior, este creaţia ta de la un capăt la altul. Că tu eşti singurul responsabil de toată suferinţa proprie, în orice formă ar fi fost.
Când, în sfârşit, realizezi aceste aspecte, mergi şi te uită într-o oglindă şi priveşte-te în ochi, dacă mai poţi, şi spune-ţi cât de frumos, de deştept şi de minunat eşti...


De fapt poţi încerca asta chiar acum.
Uită-te în ochii tăi şi minte-te!