Încă mi se mai pare uimitor cum uneori, în cele mai neaşteptate situaţii, au loc înţelegeri foarte profunde (realizări) ce conduc la o claritate cu mult peste rezultatul flotărilor pe care le face mintea în cele mai intense momente de care este capabilă. Înţelesesesm cu ceva vreme în urmă la nivelul intelectului şi ulterior din ce în ce mai profund, în urma unor repetate lecturi şi discuţii, faptul că Eu nu sunt nimic din ce poate fi definit, pentru că tot ceea ce poate fi definit, este prin excelenţă limitat. De aceea, când scriu Eu cu majusculă, o fac pentru a sublinia acest lucru. Treptat, am înţeles că nu sunt corpul, nu sunt mintea, nu sunt emoţiile şi nu sunt nici măcar propria percepţie, acestea fiind doar nişte unelte de care mă folosesc temporar. Prin observare a devenit evidentă în mine o puternică asociere între imaginea de sine şi oricare din aceste unelte. Astfel dacă corpul manifestă o răceală imediat apare expresia "(eu) sunt răcit", dacă simt o emoţie ce exprimă bucurie spun că "sunt bucuros" sau dacă mintea este preocupată voi spune că "sunt îngândurat". Am înţeles şi acceptat că acestea sunt doar concepte ce reprezintă nişte calităţi sau stări ale acestor unelte, dar aceasta înţelegere nu reduce impulsul interior de a asocia ideea de sine (de Eu) cu ceva. E ca o necesitate de a mă autodefini, este dorinţa de a mă cunoaşte, din care se naşte întrebarea care a pus oamenii în dificultate de milenii: Cine sau ce sunt Eu?Este evident că alte specii cunoscute în afară de om nu par a-şi pune asemenea întrebare şi cu toate astea reuşesc să existe fără nici o problemă. Faptul că nu ştiu cine sau ce sunt nu pare să le afecteaze în vreun fel. Nici faptul că oamenii le dau un nume nu par să le ajute cumva. Prin urmare, apare în mod natural întrebarea: Care este sursa acestui impuls?
Răspunsul imediat ar fi că singura unealtă care este evident mai evoluată la om decât la restul speciilor, şi care de altfel îl ajută să-şi pună întrebări, este mintea.
Cu toate că aceast raţionament este doar o flotare mentală, deja lucrurile încep să se aşeze. Un animal, de exemplu, are în mod evident un corp, pare să aibă nişte emoţii elementare (cum ar fi frica sau afecţiunea), şi o minte suficient de capabilă cât să-l ajute să înveţe, să se adapteze şi să supravieţuiască. Cu toate astea ele, ca şi oamenii, există, dar nu par sa aibă tot atâtea probleme.
Dezvoltarea capacităţilor mentale i-a oferit omului posibilitatea şi implicit dorinţa de a cunoaşte. Această dorinţă, care l-a facut pe om capabil să distrugă un atom doar ca să vadă ce e înăuntru, l-a determinat ca neştiind ce e, să se asocieze cu şi să se definească pe sine ca cele mai intime aspecte pe care le poate observa. Acestea sunt evident corpul, mintea şi emoţiile. Într-un fel e de înţeles, pentru că nefiind capabil să se separe de ele (fiind "condamnat" să le aiba toată viaţa), tinde să creadă că el este suma acestora.
Astfel, prin această identificare greşită s-a creat o falsă percepţie de sine (sau un sine fals) şi de aici au apărut toate problemele.
Toate cele trei unelte sunt limitate şi diferite de la om la om. Corpul poate fi mai frumos, mintea poate fi mai sclipitoare, dar mai presus de toate, emoţiile şi trăirile pot fi mai satisfăcătoare. Astfel omul a început să se îmbunătăţească, să vrea să ştie mai mult, să vrea să aibă un corp mai atractiv sau sa aibă emoţii din ce în ce mai plăcute. Am experimentat asta fiecare dintre noi încă de la frageda vârstă de 3-4 ani când am vrut ca maşinuţa noastră să fie mai mare sau păpuşa mai frumoasă.
Ulterior sinele fals s-a perfecţionat odată cu mintea; cu cat aceasta devenea mai performantă, cu atât sinele fals (ego-ul) devenea mai abil şi evaluarea respectiv autoevaluarea mai pretenţioase. În dorinţa sa de autoperfecţionare, omul a încercat să-şi adauge tot felul de lucruri la imaginea de sine. Dacă se autoevaluează ca urât, încearcă să-şi înfrumuseţeze corpul. Dacă crede că nu se poate înfrumuseţa, încearcă să acumuleze bunuri materiale. Dacă partea materială lasă de dorit, se va refugia în cunoaştere sau în oricare direcţie care să-i ofere un succes şi care să-i dea impresia că este mai bun ca alţii, cel puţin în acel domeniu.
Astfel, în comparatie cu un animal care nu se poate autoevalua, omul este capabil de depresie dacă se autoevaluează ca deficitar pe unul sau mai multe aspecte. De aceea, de exemplu, sinuciderea este specifica omului.
Unii pot spune că evoluţia minţii şi această căutare asiduă a facut posibilă evoluţia umană până la acest nivel atât de avansat. Adevărat, dar dacă e să îl luăm în seamă pe Darwin, speciile fără instrumentul numit minte nu au rămas la nivel de bacterie, toate au evoluat mai rapid sau mai lent. Da, instrumentul numit minte oferă posibilitatea unei evoluţii mai rapide şi mai sofisticate, dar să nu uităm că mintea nu este capabilă încă să înţeleagă nici măcar complexitatea corpului sau emoţiilor, ca să nu mai vorbim de celelalte lucruri din univers. Mintea nu este capabilă nici măcar să se înteleagă pe ea însăşi. Ca să nu mai pomenesc de faptul că a cauzat moartea a sute de milioane de semeni numai în secolul XX. Mai curând se poate spune că mintea, care pare extraordinară, este de fapt un instrument încă în stadiu incipient de evoluţie.
Ok până aici. Personal am înţeles că mintea şi impulsul cunoaşterii de sine au creeat toate problemele, pentru că am acceptat ca posibilitate că nu sunt nici una din cele trei unelte cu care mintea îmi sugerează să mă identific. Întrebarea rămâne totuşi, şi acum pare să fie mai arzătoare după raţionamentul de mai sus: Cine sau ce sunt Eu? Cine sau ce foloseşte mintea sau corpul, cine experimentează emoţii şi cine percepe senzaţiile? Toate acestea se întâmplă cui? Care este martorul ultim al acestor evenimente?
Aceste întrebări m-au îndreptat spre abordarea spirituală a cunoaşterii. Iniţial pentru simplul motiv că doar de acolo veneau răspunsuri în această direcţie. Uneori acele răspunsuri nu satisfăceau mintea dar, în mod surprinzător şi greu de explicat, am simţit de multe ori că ceea ce citeam sau auzeam era adevărat.
Am decis ca până simt că am suficient discernământ şi profunzime, să nu mai cred cu uşurinţă tot ce-mi spune mintea. Nu pentru că nu aş aprecia-o; e un instrument minunat şi îl respect. Dar dacă accept posibilitatea că e un instrument, accept şi posibilitatea că poate funcţiona defectuos. Probabil oricui i s-a întâmplat măcar o dată ca, pornind de la premise greşite, să ajungi printr-un raţionament corect la o concluzie cel puţin la fel de greşită. Prin urmare, chiar dacă mintea mea funcţioneaza corect, iau în calcul posibilitatea ca premisele de la care a plecat (informaţiile pe care deja le are şi le foloseşte) pot fi greşite.
Oricine îţi poate spune orice; nu poţi crede pe toată lumea în orice moment. La fel e şi cu mintea. E o voce care spune vrute şi nevrute, şi atât timp cât încă se întâmplă să mai funcţioneze nestăpânit, prefer să fiu rezervat dacă o cred (o urmez) sau nu. Cu atât mai mult cu cât procesele mentale cu o adevarată utilitate practică au un procentaj destul de redus comparativ cu totalitatea activităţii mentale. Unii spun că doar 10% din gânduri sunt utile şi reprezintă un suport practic în viaţa de zi cu zi, restul nefiind decât zgomot mental.
Această detaşare faţă de propriile procese mentale poate fi totusi destul de dificilă, tocmai datorită faptului că mintea ţi se oferă pe ea însăşi ca răspuns al întrebării "Cine sunt?". Şi e dificil de adoptat această rezervă sau "neîcredere" în ce spune mintea, până nu există o adevărată motivaţie în acest sens. Din păcate cea mai eficientă motivaţie rămâne suferinţa. Tocmai greşita identificare a sinelui pe care o creează mintea duce mai devreme sau mai târziu la suferinţă, pentru că vrem să fim mai mult şi orice am primi aici nu va fi niciodată suficient. Cu toate astea, când există o motivaţie destul de puternică în a renunţa la aberaţiile pe care le produce mintea de cele mai multe ori, se începe adevărata descoperire de sine, care e o binecuvântare pentru că reprezintă unica soluţie la toate problemele. De fapt, de aici se începe aprofundarea în arta meditaţiei, a observării şi îmblânzirii minţii şi realizarea adevăratului Sine.
De aici înainte, nu se mai pot spune multe, deşi sunt indicatori care să te îndrume spre cine eşti cu adevărat. Mai pot spune totuşi ceva, după care doar experienţa ta personală te mai poate purta. Lăsând la o parte toate uneltele şi toate raţionamentele, ceva rămâne evident chiar şi când mintea e tăcută, chiar şi când emoţiile dispar, chiar şi când simţurile par să amorţească. Acel ceva nu este nici gând, nici sentiment, nici senzaţie - este o certitudine: Eu sunt!
Fără corp, nu poţi fi ucis,
fără posesiuni, nu poţi fi jefuit,
fără minte nu poţi fi înşelat,
aşadar pentru ce să nu rămâi detaşat?
Din înţelepciunea Zen
0 Comments:
Post a Comment