O scânteie

 

O scânteie de conştiință,

într-un colț de Univers,

doar un pic mai licărește,

într-un corp greoi și dens.

S-a pierdut în noaptea minții,

a durerii și-a uitării.

A uitat de mult timp gustul

împlinirii și-mpăcării.

Rătăcind printre iluzii

și prin ceața cea mai deasă,

a ajuns, pe întuneric,

și grotei să-i spună casă.

Istovită și-amărâtă,

e aproape, cât pe ce,

după vieți de suferință,

să se-ntrebe cine e.

Dar răspunsul, deși simplu,

nu e ușor de văzut,

când singurele repere,

sunt aduse din trecut.

Iar dacă acum speranța

pare-un ultim ajutor,

nici aceasta nu e cheia,

căci se duce-n viitor.

Ce mai ai atunci, Scânteie?

Când acestea-s ca un fum,

singurul care ramâne

este eternul Acum.

Dar acesta nu e totul,

căci poate fi perceput,

asadar tu esti acolo,

precedând orice-nceput.

Atunci când laşi la o parte

tot din ce poți observa,

singura care ramane

este însăşi ființa ta.

Aceasta este intrarea

în Casa ce-o cautai.

Casa ta este dincolo

de lume, de iad sau rai.

Aici ai un veșnic Tată,

ce te-așteaptă cu răbdare.

El ține mereu aprinsă

candela Inimii tale.