A fi conștient

Ieri schimbam câteva vorbe cu un prieten, legat de comportamentul compulsiv al oamenilor, de a rula niște programe automate de credințe și convingeri înrădăcinate de-a lungul timpului, și, în mod ironic, multe dintre acestea nici măcar nu sunt bazate pe experiența proprie.

Preocuperile prietenului în cauză nefiind direcționate încă predilect spre teme spirituale, am avut un impuls să încep să-i spun ceea ce cred eu referitor la starea de conștiență respectiv noțiunea de conștiință. M-am oprit însă. Este destul de dificil să exprimi într-o frază, fără a demara o discuție specială pe teme spirituale, ceea ce am reușit să înțeleg bazat pe literatura spirituală pe care am avut ocazia s-o lecturez și în care mari maeștri spirituali și-au ales foarte bine cuvintele atunci când au exprimat ceva. Cu toate că ceea ce voiam să exprim era o idee foarte simplă, limbajul, limitat fiind, m-a determinat să nu găsesc cuvintele potrivite pe moment. Prietenul meu era cu siguranță dispus să primească ce aș fi vrut să-i comunic însa era necesar ca expunerea mea sa fie potrivită pentru ca mesajul transmis să fie cât mai clar.

Mi-am rezervat ulterior un scurt timp de reflexie asupra acestui aspect, rezultatul fiind acest post.

Ceea ce voiam să-i spun era referitor la inconștiență din punctul de vedere al conștienței respectiv al conștiinței. Probabil, pentru ca lucrurile sa fie mai clare, ar fi fost cumva de ajutor un cuvânt de genul "inconștiință" pentru a diferenția nuanțele însă acest termen nu ar fi nici pe departe potrivit și am să încerc să explic de ce.

Înainte de asta am să încerc să explic termenii "conștiință" și "conștiență" așa cum mi-au fost mie transmiși prin informațiile primite de-a lungul timpului.

Definiția din dicționar a conștienței sună cam așa: "Faptul de a fi conștient; stare caracterizată printr-o sensibilitate specială, individuală, la stimuli interni sau externi", iar o persoană conștientă ar fi o persoana "care își dă seama de realitatea înconjurătoare, care realizează scopuri dinainte stabilite; care acționează pe baza cunoașterii legilor obiective ale vieții sociale și își dă seama de consecințele sociale ale acțiunilor sale."

Se poate deduce de aici că starea de conștiență depinde de buna funcționare a creierului/mintii.

Conform aceluiași dicționar conștiința s-ar defini ca "Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență. Cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său".

Literatura spirituală avansează ideea că termenul "conștiință" reprezinta însăși "substanța" fundamentală a Creației, cea care reprezintă tot ceea ce este și implicit ceea ce suntem noi cu adevărat. Toate cele care pot fi cunoscute ca formă sunt apărute din aceasta și se întorc în aceasta și tot ceea ce este există grație ei. Mai departe, facând legătura cu definiția din dicționar, conștiința are posibilitatea, prin noi, oamenii - cea mai avansată specie, să devină conștientă de sine (nu doar să existăm ca restul viețuitoarelor ci să fim conștienți de faptul că existăm).

În acest moment, având noțiuni despre ambii termeni, voi trece la opusul acestora. Limbajul, sărac fiind la acest capitol, oferă un singur termen ca opus celor două, și anume "inconștiență". Referitor la "conștiență", opusul se cristalizeaza mai usor: alterarea percepției asupra realității înconjurătoare, incapacitatea de a procesa și/sau interpreta stimulii percepuți (de ex starea de comă).

Când vorbim de conștiință ca termen explicat în dicționar, opusul ar putea fi definit ca incapacitatea de a fi conștient de propria existență, ceea ce nu exclude capacitatea de a fi conștient de orice altceva (starea majorității viețuitoarelor cu excepția omului).

Dacă ne referim strict la dicționar, oamenii au conștiință de sine, se uită în oglindă, sunt interesați de propriul aspect, de propria performanță, etc.

Și acum vine partea mai delicată, și anume a lua în considerare și perspectiva spirituală a acestui termen. Conștiința, fiind elementul fundamental și unic al existenței, nu poate avea opus (de aceea un termen ca "inconștiință" nu și-ar avea locul). Dacă e să vorbim de inconștiența din punct de vedere spiritual, de remarcat ar fi faptul că, deși referitor la termenul din dicționar noi suntem conștienți de forma noastră, din punct de vedere spiritual nu suntem conștienți de fondul nostru. Nu suntem capabili să ne dăm seama cine suntem noi în esență, nu realizăm "substanța" aceea fundamentală care suntem ca fond și care ne oferă posibilitatea să experimentăm această lume ca formă. Aceasta există independent de prezența unei minți conștiente sau nu.

Orice scriere spirituală lasă să se înțeleagă sau spune răspicat că noi nu suntem nici corpul, nici mintea (gândurile) nici emoțiile noastre. Acestea doar există în câmpul conștiinței noastre și noi ne folosim de ele, ca de niște unelte foarte sofisticate, pentru a deveni conștienți de ceea ce suntem cu adevărat sau, mai bine zis, pentru a deveni cu adevărat conștienți de sine. 

Din păcate, în evoluția sa omul a uitat că este mult mai mult decât pare, și a ajuns să se identifice atât cu corpul, mintea și emoțiile sale cât și cu alte forme exterioare lui (averi, proprietăți, sentimentele altor persoane față de sine, statut, realizări de orice fel),  unele dintre ele ajungând să-i subjuge aproape în totalitate abilitatea de a alege conștient (și aici mă refer la minte/gânduri respectiv emoții) prin activitatea lor incontrolabilă, repetitivă, predictibilă, consumatoare de energie și, nu de puține ori, destructivă. Uitându-și esența infinită și eternă și identificându-se cu forma limitată și efemeră omul a ajuns să experimenteze frica de dispariție din care derivă toate celelalte frici. Cum ar putea să-ți mai fie vreodată frică de ceva când știi că absolut nimic real nu ți se poate întâmpla?

Cu speranța că m-am exprimat suficient de bine pentru a putea fi înțeles, cam în acest fel ar putea fi definită inconștiența din punct de vedere al conștiinței ca termen spiritual.

Având în vedere aceste aspecte, rezultă în mod logic faptul că inconștiența din punct de vedere al conștiinței spirituale se poate suprapune conștienței și, de fapt, așa se întâmplă încă cu majoritatea oamenilor. Majoritatea suntem conștienți din punct de vedere mental(al formei) dar inconștienți din punct de vedere spiritual(al fondului).

Tot textele spirituale spun că metoda ultimă de a face acest salt cuantic spre realizarea de sine este renunțarea la suferință, care mai tot timpul are loc atunci când suferința devine de nesuportat. În acest moment, într-un fel sau altul, majoritatea oamenilor suferă, și prin urmare toată planeta. Nu este dificil să vedem cum suferința din lume creeaza în continuare suferință, de fapt este suficient să ne uitam la întreaga noastra istorie pentru a ne îngrozi.

Aceleași texte spirituale spun că va veni un moment de grație cand întreaga omenire va avea posibilitatea, mai ușor, să facă acest salt, rezultatul fiind, în mod evident, schimbarea profundă a speciei umane. Unele spun că acest proces a pornit deja iar perioada culminantă se va resimți începând cu anul 2012.

Oricare ar fi adevărul, oricând s-ar întâmpla acest lucru la scară planetară, fiecare dintre noi are posibilitatea și responsabilitatea să o faca acum la nivel personal. De fapt numai ACUM putem face ceva legat de asta. Numai acum putem să ne spunem răspicat și sincer: "Nu mai vreau să sufăr! A fost suficient!".


Doresc să închei cu două citate sugestive ale maestrului rus George Ivanovitch Gurdjieff:
"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."
"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."