Despre singurătate

"When everything has left you, you are alone
When you have left everything behind, there's solitude"

"Când toate te-au părăsit, ești singur

Când ai lăsat totul în urmă, este solitudine"

Aceste versuri auzite pe un DVD cu muzică mi-au readus în minte o temă mai veche, și anume noțiunea de singurătate, sentiment pe care fiecare dintre noi îl resimte, poate chiar în cele mai populate medii, în familie sau, mai mult, lânga persoana iubită.

Vechi texte spirituale și maeștri contemporani transmit în diferite forme ideea că singurătatea resimțită de om este urmarea uitării faptului că noi suntem una cu Universul, cu tot ceea ce este.

Omul a venit să experimenteze această formă la nivel personal, nimeni nu poate trăi experiențele celuilalt... însă acesta a uitat că aparține unei inteligențe mult mai vaste, vieții înseși.

Uitarea apartenenței sale a intervenit, se pare, odată cu dezvoltarea mentală și apariția gândirii. Mintea, un instrument minunat dealtfel, nu este capabilă să simtă apartenența noastră față de Univers, de mama natură. Ea privește totul separat, nu se poate simți parte integrantă din tot ce este și ajunge inclusiv până la a ne determina să ne percepem separat pe noi înșine. Limbajul, fiind un produs al minții, scoate foarte bine în evidență acest lucru. Să luăm expresia: "Eu mă gândesc la mine însumi". Observăm aici o separare între "Eu" - cel care se gândește, ca subiect, și "mine însumi" - cel la care mă gândesc, ca obiect. Cum ar putea exista vreodată o separare între "Eu" și "Mine însumi"?

Pe fondul uitării naturii noastre adevărate, această separare tipică funcționării minții a transformat experimentarea la nivel personal a acestei forme într-un profund sentiment de singurătate, de lipsă de apartenență. Astfel relațiile sociale au ajuns să fie transformate într-o căutare, uneori disperată, de senzații care să eclipseze acest sentiment. Nevoia de a ne simți iubiți, apreciați, de a ști că este cineva acolo pentru noi, sunt simptome ale acestui fapt. Din păcate, chiar și atunci când aceste dorințe se îndeplinesc, senzația de lipsa de singurătate nu durează mult. Cum ar putea ceva trecător să acopere o nevoie profundă și continuă?

Vorbeam cu o fosta prietenă, cu care am fost împreuna 3-4 ani, despre sentimentul de singurătate și mi-am amintit, cu toate că ei nu i-am spus niciodată, de multe momente când, cu toate că eram împreună, mă simțeam atât de singur și, mai mult, mă simțeam mizerabil că simțeam asta. La început a fost frumos, ca orice început, dar după o vreme lucrurile s-au schimbat. La acea vreme nu întelegeam de ce. Și am simțit de multe ori că și ea se simțea la fel. Cu toate că discutam despre multe, nu am fost capabil să deschid acest subiect tocmai pentru că nu îl întelegeam și poate că am îndreptat în mod nejustificat spre ea un sentiment de vinovăție pentru asta. De ce ar fi fost altcineva responsabil pentru singurătatea mea?

Un alt prieten îmi spunea zilele trecute că de câte ori își petrece sărbătorile singur (fără parteneră) nu simte că ar fi sărbători.

La nivel din ce în ce mai mare, oamenii crează familii, grupuri, cluburi, societăți, etc. Se spune că omul este un animal social, însă câte din evenimentele sociale pe care le crează și la care participă nu sunt generate de evitarea sentimentului de singurătate? Câți oameni pot spune că nu li s-a întâmplat să se simtă singuri în familia lor, în grupul lor, șamd? Îndrăznesc să spun că numai cei care nu recunosc. Probabil mulți oameni fac eforturi mari pentru a nu resimți acest aspect și trăiesc cu senzația că nu e așa. Mai devreme sau mai târziu oricum se va întâmpla pentru că nu aceasta este calea autentică de a te lepăda de singurătate.

Întorcându-mă la înțelepciunea textelor spirituale, constat că toate susțin faptul că recunoașterea noastră ca fiind elemente inseparabile vieții, a tot ceea ce este, reprezintă singura noastră cale reală de a realiza că nu suntem singuri. Viața ne-a creat, viața ne susține și, dintr-un anumit punct de vedere, tot ceea ce există este aici pentru noi. În momentul când realizăm asta vom continua să experimentăm această viață la nivel personal (solitudinea ca și condiție inerentă acestei forme), dar nu ne vom mai simți niciodată singuri. Implicit asta va avea ca urmare relaxarea tuturor relațiilor și conceptelor sociale actuale. Nu vom mai avea nevoie de cineva ca să fim fericiți ci ne vom bucura de prezența celorlalți când se întâmplă și cum se întâmplă și îi vom aprecia pe ceilalți așa cum sunt. Relațiile personale se vor ridica foarte probabil la un alt nivel, întrucât nu vom căuta să fim cu cineva din dorința de a nu mai fi singuri, încărcându-l pe celălalt cu speranțele noastre, ci ne vom bucura de prezența lui într-un mod necondiționat. Nu va mai exista o condiție exterioară nouă care să ne facă fericiți. Se spune că adevarata iubire înseamnă să apreciezi pe cineva sau ceva pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce vrei tu să fie. Aș mai adăuga, ca și condiție esențială, că trebuie să începem cu noi. Am putea începe să ne apreciem pe noi înșine pentru ceea ce suntem și să încetăm a mai încerca să devenim așa cum ne imaginăm ca suntem.

Până la deplina realizare de sine putem face pași mici si anume să începem cu mici picături de conștientizare. Putem cel puțin să observăm în noi înșine sentimentul de singurătate si să-l acceptăm așa cum este, în loc să încercăm sa fugim de el aruncându-ne în relații și conjuncturi nesănătoase din care toată lumea are de suferit. Odată adusă lumina conștiinței asupra lui, acesta își va reduce intensitatea sau, cel puțin, nu va mai fi capabil să ne influențeze deciziile. Astfel, cunoscându-ne pe noi înșine, vom putea face alegeri într-un mod mai conștient.

Întrucât unele expresii au valoarea a sute de cuvinte, închei cu un citat din scrierile lui Osho:

"Cunoașterea de sine este singura virtute.

Ignoranța de sine este singurul păcat."