În căutarea fericirii

Fericirea este poate unul dintre cele mai căutate fructe ale existenței, dacă nu chiar singurul. Motivul este foarte simplu: nu mai vrem să simțim suferința. Ceea ce pare cu adevărat greu de înțeles este de ce se întâmplă să suferim? Care este rostul suferinței și de ce ni se întâmplă nouă?
Dacă evenimentele din viața noastră nu sunt conform așteptărilor noastre, poate apărea o gamă largă de senzații generatoare de suferință cum ar fi nemulțumire, frustrare, iritare, supărare, enervare, care perpetuate duc la sentimente negative mai profunde și în final la o formă sau alta de suferință.
Pe de altă parte, dacă evenimentele decurg așa cum ne dorim, apare o stare de bine, de bucurie, de mulțumire care, în mod surprinzător, nu dureaza foarte mult. Nu e la fel de perpetuă ca nemulțumirea. Ai putea spune că numărul evenimentelor cauzatoare de suferință este mai mare decât cel al evenimentelor cauzatoare de fericire.
Probabil asta ne pune permanent într-o tendință de căutare a fericirii, pe care cu greu se pare că o găsim. Poate uitându-ne în jur  realizăm într-un mod mai mult sau mai puțin conștient că nu o vom găsi, că de fapt nimeni nu a găsit-o niciodată cu adevărat. Pare că fraza des întâlnită în poveștile din copilărie "Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe" rămane doar o frază de poveste.

Toate acestea se întâmplă până când începem să ne dăm seama că fericirea este o decizie. O simplă alegere. Orice eveniment care apare în viața noastră fie că este sau nu conform voinței noastre va genera în noi doar ceea ce alegem să simțim.
Cel mai probabil nu toate evenimentele care au loc aduc un motiv de bucurie, și orice simțim la un moment dat ar trebui să se limiteze la acel moment. Doar perpetuarea unei emoții negative duce mai târziu la suferință.
Poate aici avem multe de învățat de la necuvântătoarele care trăiesc în jurul nostru. Dacă îți lovești câinele, acesta va reacționa pe moment în diferite feluri (latră, schiaună, fuge, mușcă, etc) dar cel mai probabil, după un timp foarte scurt, va veni la tine dând din coadă. Nu a transformat acel eveniment în suferință. Un comportament similar poate fi observat și la copii. Sunt adulții capabili să facă asta? De câte ori s-a întâmplat sau se întâmplă să ținem în suflet tot felul de reziduuri care nu ne sunt de nici un folos, ba mai mult, care nu au decât capacitatea de a ne otrăvi viața? Și motivul cel mai des întâlnit care e? Că niște așteptări ale noastre nu s-au îndeplinit?

Trebuia?
 

Întreaga noastră viață e un lung șir de încercări și nu toate ne ies, cel puțin nu din prima. Ne-a trebuit vreun an să învățăm să mergem si vreo doi să învățăm să vorbim. Este ăsta un motiv de a crea suferință? Nu ar fi mai simplu să ne bucurăm de ceea ce am realizat sau de ce am putea realiza decât să fim nemulțumiți de eșecuri? Ce ne poate învăța un eșec? Că nu am făcut suficient pentru a reuși sau că poate nu este cazul să continuăm cu acel lucru. Oricare din variante aduce cu ea o mare reușită: experiența în sine și învțătura care vine cu aceasta.

Acceptarea a ceea ce deja s-a întâmplat fără a opune rezistență interioară ne ferește de suferință. Asta nu înseamnă nicidecum resemnare, putem acționa în continuare cum credem de cuviință, dar nu vom mai crea suferință.

În același mod se pot trata și relațiile prin a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. În momentul când reușim cu adevărat asta, orice problemă dispare. Cum ar putea ceilalti să fie decât așa cum sunt?
Cum vrem noi?

În nici un caz!

Un proverb vechi spune: "În orice relație pe care o ai, lipește doar ceea ce nu ai putut tu oferi". Probabil acceptarea oamenilor așa cum sunt ar fi primul și poate singurul lucru de oferit. Dacă ai făcut asta, restul nu prea mai au importanță sau vin de la sine.

Care să fie factorul care face o emoție trecătoare să fie transformată ulterior într-un sentiment?
Cine transformă nemulțumirea de moment în suferință prin perpetuarea acesteia?
Cine face în mod constant această alegere nefastă?
Ce avem noi în plus față de necuvântătoarele amintite mai sus?
Răspunsul este simplu și evident - Mintea.

Mintea este fără îndoială un instrument spectaculos și extraordinar dar raționamentul este simplu - așa cum ne ajută să îndeplinim cele mai frumoase realizări, în același mod este capabilă de cele mai oribile emanații. O scurtă privire asupra istoriei recente este suficientă pentru a ne da seama de asta. Este un instrument atât de minunat încât ne "ajuta" să ne creăm imagini și concepte despre tot ceea ce se întâmplă.
Întrebarea fundamentală este: Cine decide încotro se îndreaptă creația minții? Cine face alegerea?
Mai exact: Cine decide dacă să sufere sau să fie fericit?
Probabil când se găsește răspunsul pentru această întrebare, întrebarea în sine nu-și mai are rostul.

Eckhart Tolle în învățăturile sale expune cele 3 posibile soluții pentru o situatie percepută ca neplăcută:
- o schimbi - fără negativism
- o părăsești - fără negativism
- dacă primele două nu sunt posibile, deci nu ai de ales, o accepți în totalitate, ceea ce implicit înseamnă fără negativism (Acceptarea și negativismul se exclud reciproc. Negativismul este prin excelență lipsă de acceptare.)

Orice urmă de negativism înseamnă rezistență interioară față de ceea ce deja este. Sigur, se pot și chiar este de dorit a se căuta soluții pentru ceea ce va urma, dar ceea ce este - deja este și nu mai are sens să te opui. În fond este chiar contraproductiv a te concentra pe problemă în loc de a te concentra pe găsirea de soluții.
Poate chiar asta face diferența între a te îndrepta spre suferință sau spre fericire.

Mintea este pentru majoritatea oamenilor un instrument nestăpânit, dar totuși un instrument. O cale de a o îndrepta în direcția dorită este de a-i observa tendințele și emanațiile și de a nu le mai da curs celor care nu sunt de nici un folos. Un sfat străvechi spune: "Nu este nevoie să crezi fiecare gând care-ți trece prin minte". Până la urmă este doar un gând, nu reprezintă ceea ce suntem de fapt. Cultivarea de idei și gânduri utile și benefice ar fi de dorit însă aducerea liniștii în mintea fiecăruia dintre noi este poate adevărata poartă spre a ne descoperi pe noi înșine, spre a-l descoperi pe cel al cărui instrument este mintea. Se spune că descoperirea adevăratului căutător aduce cu sine și ceea ce este căutat.

Unde altundeva ar putea fi fericirea decât în noi înșine?