Dragoste versus Iubire

Ştiu, e un subiect delicat despre care şi-au dat cu părerea cel puţin câteva mii de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute şi mai multe miliarde de anonimi.
Fie că este vorba de Shakespeare, Jung, Osho, matuşa  Viorica sau vecinul de la 3 care tocmai s-a certat cu nevastă-sa, mulţi dintre ei par a lăsa de înţeles, fiecare în modul lui, acelaşi aspect: dragostea şi iubirea nu-s deloc aceaşi lucru.

Acum două zile când discutam diverse chestiuni mai de suflet, într-un mediu potrivit şi anume la o masa într-un bar, din vorbă în vorbă o buna prietenă mă întreaba la un moment dat: "Şi tu eşti unu dintr-ăia care cred că dragostea durează numai caţiva ani?". I-am raspuns că da, în cel mai fericit caz aşa este, de obicei durează mult mai puţin.
Cu toate că tonul era de glumă şi toţi am zâmbit, am sesizat o uşoară urmă de dezamăgire pe faţa ei.

Ce nu am mai apucat să-i spun însa este că deşi dragostea este scurtă, iubirea, atunci când reuşeşti s-o simţi în suflet, chiar dacă asociată numai câtorva aspecte, este ceva ce nu te mai părăseşte niciodată. Este ceva ce nu ai să uiti cât trăieşti pentru că nu are nici început nici sfârşit ci este esenţa noastră cea mai profundă.

Dragostea este chimie la nivel fizic sau energetic, este ceva legat de ceea ce credem că suntem. Iubirea este chiar ceea ce suntem. Dragostea este formă, iubirea este fond. Dragostea e muzica, iubirea este liniştea în care muzica apare şi care ii dă voie să existe.
Dragostea ca şi muzica, oricât ar fi de frumoasă, începe şi se termină - nu are cum fi altfel, iubirea însa este ca liniştea - eternă.

Oamenii caută dragostea uneori toata viaţa, apoi când o întâlnesc o compara cu cele experimentate anterior. Mulţi vor spune că niciodată nu mai poţi fi îndrăgostit ca prima dată şi poate este adevărat. Puţini însă sunt conştienţi de iubire, de ceea ce ar putea rămâne atunci când dragostea se stinge. Cuplurile care nu devin conştiente de ea de cele mai multe ori se destramă sau dacă rămân împreuna îşi fac viaţa un chin.

Ce este totuşi iubirea? Aş spune că este în primul rând acceptare. Este spaţiu. Mai bine zis este spaţiul pe care îl oferi şi acceptarea pe care o ai faţă de ceva sau cineva întocmai aşa cum este. În esenţă faţă de orice începând cu tine însuţi. Nu poţi simţi iubire pentru nimic altceva dacă nu o simţi pentru tine însuţi. Sau dacă o simţi e ceva sporadic şi se întâmplă când ceva de o frumuseţe sau inocenţă nealterată îţi atrage atenţia aducându-ţi aminte de ceea ce eşti tu de fapt, ceva faţă de care nu poţi manifesta nici un fel prejudecăţi: un peisaj care te face sa amuţesti sau frumuseţea copiilor sau animalelor atunci cand sunt mici. Despre iubire este oarecum impropriu să spui ca poate fi mai mare sau mai mică, ea doar este. Ca şi intensitate probabil nu poţi iubi mai putin sau mai mult ci doar poti fi conştient de ea mai puţin sau mai mult.

Unde este ascunsa iubirea şi cum o putem găsi?
Aici vechiul proverb "Nu poţi vedea pădurea din cauza copacilor" este cel mai potrivit pentru că iubirea este peste tot în jurul nostru. Universul în manifestearea lui este un exemplu de iubire. Spaţiul însuşi, infinit şi etern oferă posibilitatea la tot ceea ce este de a exista. Nu se întreabă daca este bine sau rău, nu judecă ceea ce există în interiorul lui ci doar oferă o şansă existenţei.
Soarele oferă în jurul lui o imensă cantitate de energie de care beneficiază fiecare planetă şi fiecare formă de viaţă fără să ceară nimic în schimb.
Planeta mamă, Pamântul acceptă fiecare vieţuitoare să trăiască pe suprafaţa ei, inclusiv pe noi oamenii deşi dacă ar fi să judecăm respectul pe care il avem pentru ea, poate pe mulţi n-ar trebui să-i mai ţină. Toate acestea sunt manifestări de iubire pe mai multe nivele şi putem continua la infinit. Totul se schimbă în mod continuu, forme apar şi dispar, tot ceea ce există se află într-un permanent dans al iubirii. De fapt tot ceea ce este pare să accepte tot ceea ce este cu excepţia oamenilor. Ei nu se pot accepta nici pe ei înşişi. Cum ar putea iubi cu adevărat pe altcineva sau altceva?

Şi totuşi...
Îmi aduc aminte de un motto al Cenaclului Flacara, sursă de ironie la acea vreme, care suna cam aşa: "Şi totuşi iubirea...".
Acum, privind dintr-un punct de vedere mult diferit faţă de atunci, aş spune că este o exprimare foarte profundă. Poate mai profundă decât s-a intenţionat.

Ironic este faptul că practic nu trebuie să facem nimic pentru a găsi iubirea. Ea este deja aici, ne înconjoară, este în interiorul nostru. Trebuie doar s-o lăsăm să iasă la suprafaţă. Să renunţăm la tiparele mentale care ne împiedică să oferim spaţiu şi acceptare. Să acceptăm totul aşa cum este acum şi să nu ne mai dorim să fie aşa cum credem noi că ar trebui sa fie. Abia din acel punct putem lua decizii înţelepte.
Da, e chiar atât de simplu.
Nu este neapărat şi uşor dar este atât de simplu.

Consider potrivit să închei cu un citat frumos din înţelepciunea marilor maeştri:

"În momentul în care înţelegeţi ce este iubirea, în clipa în care experimentaţi iubirea, deveniţi iubirea însăşi. Atunci în voi nu mai există nici dorinţa de a fi iubiţi, nici dorinţa de a iubi; faptul de a iubi va deveni felul vostru firesc de a fi, la fel de natural ca şi respiraţia. Nu puteţi face nimic altceva; veţi fi - pur şi simplu - plini de iubire. Dacă iubirea voastră nu va gasi ecou, nu vă veţi simţi răniţi. Motivul este următorul: numai persoana care a devenit ea însăşi iubirea, poate iubi. Puteţi dărui numai ceea ce aveţi deja." 

- OSHO -

În căutarea fericirii

Fericirea este poate unul dintre cele mai căutate fructe ale existenței, dacă nu chiar singurul. Motivul este foarte simplu: nu mai vrem să simțim suferința. Ceea ce pare cu adevărat greu de înțeles este de ce se întâmplă să suferim? Care este rostul suferinței și de ce ni se întâmplă nouă?
Dacă evenimentele din viața noastră nu sunt conform așteptărilor noastre, poate apărea o gamă largă de senzații generatoare de suferință cum ar fi nemulțumire, frustrare, iritare, supărare, enervare, care perpetuate duc la sentimente negative mai profunde și în final la o formă sau alta de suferință.
Pe de altă parte, dacă evenimentele decurg așa cum ne dorim, apare o stare de bine, de bucurie, de mulțumire care, în mod surprinzător, nu dureaza foarte mult. Nu e la fel de perpetuă ca nemulțumirea. Ai putea spune că numărul evenimentelor cauzatoare de suferință este mai mare decât cel al evenimentelor cauzatoare de fericire.
Probabil asta ne pune permanent într-o tendință de căutare a fericirii, pe care cu greu se pare că o găsim. Poate uitându-ne în jur  realizăm într-un mod mai mult sau mai puțin conștient că nu o vom găsi, că de fapt nimeni nu a găsit-o niciodată cu adevărat. Pare că fraza des întâlnită în poveștile din copilărie "Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe" rămane doar o frază de poveste.

Toate acestea se întâmplă până când începem să ne dăm seama că fericirea este o decizie. O simplă alegere. Orice eveniment care apare în viața noastră fie că este sau nu conform voinței noastre va genera în noi doar ceea ce alegem să simțim.
Cel mai probabil nu toate evenimentele care au loc aduc un motiv de bucurie, și orice simțim la un moment dat ar trebui să se limiteze la acel moment. Doar perpetuarea unei emoții negative duce mai târziu la suferință.
Poate aici avem multe de învățat de la necuvântătoarele care trăiesc în jurul nostru. Dacă îți lovești câinele, acesta va reacționa pe moment în diferite feluri (latră, schiaună, fuge, mușcă, etc) dar cel mai probabil, după un timp foarte scurt, va veni la tine dând din coadă. Nu a transformat acel eveniment în suferință. Un comportament similar poate fi observat și la copii. Sunt adulții capabili să facă asta? De câte ori s-a întâmplat sau se întâmplă să ținem în suflet tot felul de reziduuri care nu ne sunt de nici un folos, ba mai mult, care nu au decât capacitatea de a ne otrăvi viața? Și motivul cel mai des întâlnit care e? Că niște așteptări ale noastre nu s-au îndeplinit?

Trebuia?
 

Întreaga noastră viață e un lung șir de încercări și nu toate ne ies, cel puțin nu din prima. Ne-a trebuit vreun an să învățăm să mergem si vreo doi să învățăm să vorbim. Este ăsta un motiv de a crea suferință? Nu ar fi mai simplu să ne bucurăm de ceea ce am realizat sau de ce am putea realiza decât să fim nemulțumiți de eșecuri? Ce ne poate învăța un eșec? Că nu am făcut suficient pentru a reuși sau că poate nu este cazul să continuăm cu acel lucru. Oricare din variante aduce cu ea o mare reușită: experiența în sine și învțătura care vine cu aceasta.

Acceptarea a ceea ce deja s-a întâmplat fără a opune rezistență interioară ne ferește de suferință. Asta nu înseamnă nicidecum resemnare, putem acționa în continuare cum credem de cuviință, dar nu vom mai crea suferință.

În același mod se pot trata și relațiile prin a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. În momentul când reușim cu adevărat asta, orice problemă dispare. Cum ar putea ceilalti să fie decât așa cum sunt?
Cum vrem noi?

În nici un caz!

Un proverb vechi spune: "În orice relație pe care o ai, lipește doar ceea ce nu ai putut tu oferi". Probabil acceptarea oamenilor așa cum sunt ar fi primul și poate singurul lucru de oferit. Dacă ai făcut asta, restul nu prea mai au importanță sau vin de la sine.

Care să fie factorul care face o emoție trecătoare să fie transformată ulterior într-un sentiment?
Cine transformă nemulțumirea de moment în suferință prin perpetuarea acesteia?
Cine face în mod constant această alegere nefastă?
Ce avem noi în plus față de necuvântătoarele amintite mai sus?
Răspunsul este simplu și evident - Mintea.

Mintea este fără îndoială un instrument spectaculos și extraordinar dar raționamentul este simplu - așa cum ne ajută să îndeplinim cele mai frumoase realizări, în același mod este capabilă de cele mai oribile emanații. O scurtă privire asupra istoriei recente este suficientă pentru a ne da seama de asta. Este un instrument atât de minunat încât ne "ajuta" să ne creăm imagini și concepte despre tot ceea ce se întâmplă.
Întrebarea fundamentală este: Cine decide încotro se îndreaptă creația minții? Cine face alegerea?
Mai exact: Cine decide dacă să sufere sau să fie fericit?
Probabil când se găsește răspunsul pentru această întrebare, întrebarea în sine nu-și mai are rostul.

Eckhart Tolle în învățăturile sale expune cele 3 posibile soluții pentru o situatie percepută ca neplăcută:
- o schimbi - fără negativism
- o părăsești - fără negativism
- dacă primele două nu sunt posibile, deci nu ai de ales, o accepți în totalitate, ceea ce implicit înseamnă fără negativism (Acceptarea și negativismul se exclud reciproc. Negativismul este prin excelență lipsă de acceptare.)

Orice urmă de negativism înseamnă rezistență interioară față de ceea ce deja este. Sigur, se pot și chiar este de dorit a se căuta soluții pentru ceea ce va urma, dar ceea ce este - deja este și nu mai are sens să te opui. În fond este chiar contraproductiv a te concentra pe problemă în loc de a te concentra pe găsirea de soluții.
Poate chiar asta face diferența între a te îndrepta spre suferință sau spre fericire.

Mintea este pentru majoritatea oamenilor un instrument nestăpânit, dar totuși un instrument. O cale de a o îndrepta în direcția dorită este de a-i observa tendințele și emanațiile și de a nu le mai da curs celor care nu sunt de nici un folos. Un sfat străvechi spune: "Nu este nevoie să crezi fiecare gând care-ți trece prin minte". Până la urmă este doar un gând, nu reprezintă ceea ce suntem de fapt. Cultivarea de idei și gânduri utile și benefice ar fi de dorit însă aducerea liniștii în mintea fiecăruia dintre noi este poate adevărata poartă spre a ne descoperi pe noi înșine, spre a-l descoperi pe cel al cărui instrument este mintea. Se spune că descoperirea adevăratului căutător aduce cu sine și ceea ce este căutat.

Unde altundeva ar putea fi fericirea decât în noi înșine?

Eliberarea minţii

V-aţi întrebat vreodată la modul cel mai serios şi profund dacă vă simţiţi cu adevarat liberi? Daca nu, cărui fapt se datoreaza asta? Care este aspectul limitativ al existenţei voastre? Realizările materiale? Cele pe plan sentimental? Poate chiar însăşi lumea este ca o cuşcă pentru voi?

Observ la multe persoane, incluzându-mă şi pe mine însumi, în anumite momente, o greutate, o structură apăsătoare care se evidenţiaza pe fondul unor nereuşite sau chiar ale unor reuşite care nu par să aducă acea satisfacţie la care probabil s-ar fi aşteptat.

Într-un moment de linişte parcă simţi că este mai mult, mult mai mult. Că orice ai face, nu astâmperi decât momentan ceva ce nu pare a dispărea pentru totdeauna. Realizezi că de fapt clipele de "libertate" de care te-ai bucurat nu erau de fapt decât o iluzie.

Şi uneori e doar liniste. Atât, doar linişte. Când nu vrei nimic, nu aştepţi nimic, pur şi simplu nu te gândeşti la nimic. Fie eşti foarte obosit, fie dezarmat în urma unui eşec mai mare, fie un peisaj sau o frântură de melodie, de o frumuseţe parcă ireală, te fac să amuţeşti. Mintea pur şi simplu se opreşte. Şi atunci ai câteva clipe acces la ceva ce nu poţi defini dar care te face să simţi la nivelul cel mai profund, ca de fapt nimic nu contează. Nimic din ce ai dori, ai face sau ai încerca nu are o valoare reală. Simţi ca totul deja este şi acea stare de "a fi" a tot ce te înconjoară are o putere de neimaginat.

Şi cele câteva clipe de o linişte fără timp sunt apoi tulburate de gândurile care se întorc să-şi ceară dreptul la ceea ce le oferim necontenit - atenţia noastră necondiţionată. Momentul de magie dispare ca un fum.

Dacă gândurile nu te-au acaparat în întregime, poţi observa, cel puţin în treacăt, că în orice formă ai încerca să-ţi defineşti mental ceea ce tocmai s-a întâmplat, nu se apropie nici pe departe de trăirea avută. Nu este nevoie de o mare de înţelepciune ca să vezi că nici un concept nu poate vrodată explica o senzaţie.

Ironia este însă că majoritatea suntem prinşi în concepte. Gândurile sunt la bază cuvinte. Ele ne ocupă majoritar atenţia şi de cele mai multe ori ele de definesc activitatea şi comportamentul.

V-aţi întrebat vreodată cum ar funcţiona mintea voastră dacă nu aţi şti nici o limbă?

În imagini, sunete şi alte senzaţii ar fi un răspuns comun.

Exact! Senzaţii nu concepte.

Cum am putea atunci să ne definim existenţa care este atât de vastă şi cu o gamă atât de largă de senzaţii şi sentimente într-o înşiruire de cuvinte? De ce facem asta în majoritatea timpului? De ce ne identificăm cu versiunea limitată şi descriptivă a vieţii noastre şi uităm, de fapt, să trăim? De câte ori aţi privit o floare frumoasă fără să vă spuneţi în gând "Ce floare frumoasă!" ? De câte ori v-aţi uitat în ochii cuiva sau doar să staţi în preajma cuiva fără să simţiţi nevoia să-i spuneţi nimic ci doar să vă bucuraţi de prezenţa persoanei?

Oamenii au observat încă din vechime că o vorbă rupe vraja unui moment. Exact acelaşi lucru îl face şi un gând. Cum ar fi să nu mai dăm atenţie gândurilor şi să trăim vraja?

Aducerea liniştii în mintea noastră are ca efect, aşa cum spun marii înţelepti, readucerea momentelor magice în viaţa noastră. Probabil pe masură ce facem asta ne vom da seama că esenţial nu este să facem ci să fim şi viaţa ar fi la fel de spectaculoasă în fiecare moment pe care nu-l etichetăm şi în care gândurile nu ne ţin prea ocupaţi ca să trăim cu adevărat acel moment.

O condiţie ar fi să ne folosim de gânduri atunci când avem nevoie, nu să le lăsăm pe ele să ne folosească pe noi. Nu este necesar să credem fiecare gând care ne trece prin minte şi să-i dăm voie să se manifeste ca o entitate de sine stătătoare. Este un concept şi ne limitează.

Cea mai eficientă soluţie oferită de maeştrii spirituali este autoobservarea.

Aţi încercat vreodată să vă ascultaţi gândurile? Sau cel putin să sesizaţi că în majoritatea timpului sunteţi prinşi în totalitate de ele?

În momentul în care te detaşezi de un gând şi îl observi acesta îşi pierde din consistenţă şi în cele din urmă dispare. Vor apărea altele în mod constant, dar acest exerciţiu le face mai volatile. Atunci realizezi circul şi iluzia care se desfaşoară în mod continuu în minte şi îţi vei aminti să percepi nu să analizezi. Atunci limitările încep să cadă şi uşor-uşor mintea se eliberează de dominaţia gândului. Atunci realizezi că identitatea ta, esenţa ta nu este în gânduri ci în spatele lor.

Acestea fac parte, probabil, din arta de a trăi.

Întorcându-ne la înţelepciunea marilor maeştri, realizăm că într-adevăr:

"Cuvintele sunt potrivite atunci când nu ai nimic de spus."

- OSHO -